Poziționarea inferioară a anumitor creanțe ale angajaților în baza legilor insolvenței este legală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cazul Acar și alții v. Turcia. În baza secțiunii 206 din Legea executării creanțelor și a falimentului, într-un caz de insolvență, creanțele angajaților legate de muncă acumulate pe parcursul unui an, înainte de deschiderea procedurii de insolvență, au fost considerate prioritare și clasificate mai sus față de creanțele care nu au fost acumulate în acea perioadă. În procedurile din fața Curții, reclamanți s-au plâns în special de clasificarea inferioară a creanțelor lor legate de muncă, acumulate în afara perioadei de referință de un an. În măsura în care se putea considera că, creanțele reclamanților aveau legătură cu cadrul legislativ aplicabil ca atare și cu efectele acestuia asupra drepturilor lor în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1, clasificarea creditorilor constituia o caracteristică comună a sistemelor naționale ale statelor contractante, fiind concepută să asigure un echilibru între creditorii concurenți și interesele publice mai vaste față de un debitor falimentat care nu beneficia de active suficiente pentru a satisface toate creanțele creditorilor săi. Complexitatea procedurilor de insolvență presupune, în mod firesc, existența unor reglementări din partea statului pentru a asigura tratamentul egal și corect al creditorilor aflați în situații analoage sau similare. Cu privire la proporționalitate, în multe state contractante a fost acordată prioritate pentru creanțele de până la o anumită suma sau care acoperă o perioadă specială în distribuirea activelor angajatorului debitor. Prevederile legislației turce privind insolvența care acordau o prioritate de prim grad creanțelor angajaților față de creanțele obișnuite, dar după creditorii cu garanții și după acoperirea costurilor administrării, corespundeau cu nivelul de protecție cerut de Convenția OIM nr. 95 privind protecția salariilor din 1949, dar și cu Convenția OIM nr. 173 privind protecția creanțelor angajaților (Insolvența angajatorului) din 1992. Mai mult, perioada de referință de un an pentru ca unor asemenea creanțe să le fie acordată prioritate nu putea fi considerată una nerezonabil de scurtă, în special în comparație cu perioada minimă de trei luni prevăzută de Convenția OIM nr. 173. Pentru perioada care nu se încadrează în perioada de referință de un an, prezumția potrivit căreia creditorii puteau face uz de procedurile obișnuite de executare putea fi considerată o justificare pentru neacordarea priorității în privința unor asemenea creanțe. Astfel, Curtea a declarat cauza inadmisibilă (nefondată în mod manifest). Cât privește articolul 14 coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, Curtea are dubii cu privire la caracterul analog sau similar în mod relevant al situației invocate de către reclamanți cu cea a celorlalți angajați ale căror creanțe s-au acumulat în perioada de un an dinaintea declarării insolvenței pentru că, spre deosebire de acești angajați, reclamanții au beneficiat de o fereastră de oportunitate pentru a-și revendica creanțele în mod individual, prin inițierea procedurilor obișnuite de executare împotriva debitorului, înainte ca acesta să fie declarat insolvent. Totuși, chiar presupunând că situația era una analoagă sau similară în mod relevant, tratamentul diferențiat a fost unul justificat în mod obiectiv și rezonabil. Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova.