Refuzul de a pronunța o pedeapsă non-privativă de libertate, dat fiind locul de reședință al reclamantului, este încălcare. Curtea Europeană a Drepturilor omului a pronunțat hotărârea în cauza Aleksandr Aleksandrov vs. Rusia. În fapt, în 2005, o Curte districtuală din Moscova l-a găsit vinovat pe reclamant de lovirea unui polițist în timp ce era intoxicat și l-a condamnat la un an de închisoare. Când a decis condamnarea adecvată, Curtea a enumerat o serie de circumstanțe atenuante care îl făceau, prima facie, pe reclamant eligibil pentru o condamnare non-privativă de libertate, cum ar fi liberarea condiționată sau amenda. Totuși, Curtea a reținut că două elemente atenuau dreptul reclamatului la o pedeapsă mai blândă, primul fiind ”circumstanțele speciale în care a fost comisă infracțiunea”, iar al doilea lipsa unei reședințe permanente în regiunea Moscova. Aceasta nu era regiunea reședinței obișnuite a reclamantului, ci regiunea în care a fost comisă infracțiunea și în care a fost pronunțată condamnarea. Recursul reclamantului a fost respins. În drept, articolul 14 coroborat cu articolul 5: În măsura în care locul de reședință al reclamantului a fost menționat în mod explicit ca factor în hotărârea de condamnare, a existat un tratament diferențiat în baza acestui criteriu între reclamant și alți infractori condamnați pentru comiterea unor infracțiuni similare și eligibili pentru liberarea condiționată sau pentru pedeapsa amenzii. Se pare că tratamentul diferențiat nu era prevăzut de dreptul național. Codul penal prevedea posibilitatea unei persoane care executa o pedeapsă cu suspendare să-și schimbe locul reședinței în baza anumitor condiții. Atunci când hotărăsc dacă ar fi potrivită o condamnare non-privativă de libertate pentru realizarea obiectivelor justiției penale, tribunalele naționale pot fi chemate să analizeze impactul circumstanțelor personale ale reclamantului asupra modului de punere în executare a acesteia. Totuși, invocarea motivelor protejate de articolul 14 reclamă o justificare obiectivă și rezonabilă. Recunoscând existența unor legături sociale puternice în orașul reclamantului, curtea districtuală nu a justificat de ce beneficiul unei condamnări non-privative de libertate ar fi condiționat de existența unei reședințe permanente a reclamantului în afara acestei regiuni și lângă locul în care a fost judecat și condamnat. Instanța de recurs nu a analizat argumentul existenței unei discriminări invocat de către avocatul reclamantului și nu a oferit vreo justificare pentru tratamentul diferențiat. Prin urmare, nu s-a demonstrat că tratamentul diferențiat a urmărit realizarea unui scop legitim sau a avut o justificare obiectivă și rezonabilă. În concluzie, cu unanimitate s-a constat că a avut loc o încălcare, iar reclamantul va primi 10 mii de euro cu titlu de prejudiciu moral. Traducerea deciziei a fost asigurată de Curtea Supremă de Justiție.