Dreptul de a fi uitat este un alt fel de a numi dreptul la ștergerea datelor personale, cuprins în Regulamentul general privind protecția datelor (GDPR). Nu este însă un drept absolut și nu funcționează în toate situațiile și în raport cu orice entitate care ne deține datele personale. De pildă, nu o să putem merge la starea civilă să cerem să fim uitați din registre. Putem cere firmelor care ne prelucrează datele personale să ne uite, adică să ne șteargă datele personale pe care le stochează și utilizează, dar numai în următoarele situații:
  • nu mai au nevoie de datele respective;
  • le-am dat datele prin consimțământ (adică am fost întrebați dacă vrem să le furnizăm și am fost de acord) și ne retragem acordul;
  • datele trebuie șterse pentru respectarea unei obligații legale;
  • ne opunem prelucrării și nu firma nu mai are motive legitime ca să continue prelucrarea;
  • datele au fost colectate pentru oferirea de servicii ale societății informaționale.
Firmele care ne prelucrează datele personale sunt obligate să ne răspundă la solicitare. Pot avea însă motive întemeiate, în perfect acord cu GDPR-ul, să ne respingă cererea. Dar, chiar și așa, tot sunt obligate să ne ofere un răspuns. Dreptul la uitare nu trebuie înțeles ca o chestiune absolută. Dacă suntem îndreptățiți să fim uitați din baza de date a firmei X, atunci cererea noastră trebuie să primească un răspuns afirmativ. Sursa: avocatnet.ro