Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul ”amendă în mărime de 3.600 de lei” din art. 260 alin. (4) a Codului fiscal. Hotărârea a fost emisă în urma unei sesizări depuse de un SRL din Comrat, care a dat în judecată Serviciul Fiscal de Stat amendă de peste 50.000 lei, din cauza neprezentării la termen a unor facturi fiscale. În sesizarea sa, societatea reclamantă deplânge faptul că legea stabilește amenzi fixe, fără ca instanța de judecată să poată stabili proporționalitatea acestora. Prin urmare, în acest mod ar fi încălcat articolul din Constituție care prevede accesul liber la justiție, pretinde reclamantul. Redacția de la art. 260 alin. 4 spune că neprezentarea facturii fiscale în termenele prevăzute se sancționează cu o amendă în mărime de 3.600 de lei pentru fiecare factură fiscală neprezentată, dar nu mai mult de 72.000 de lei pentru toate facturile fiscale neprezentate în termenele stabilite. Autorii excepției de neconstituționale au precizat că prevederile articolului contestat nu permit individualizarea sancțiunii în funcție de circumstanțele particulare ale cazului și încalcă articolul 20 din Constituție. Astfel, Curtea a analizat mai întâi dacă sancționarea faptei de neprezentare a unei facturi fiscale reprezintă o acuzație în materie penală, în sensul Constituției. Astfel, Curtea a examinat întrunirea următoarelor trei criterii în caz de neprezentare a facturii fiscale: calificarea faptei conform dreptului național, natura juridică a încălcării și gradul de severitate al sancțiunii de care este pasibilă persoana. Curtea a apreciat că fapta de neprezentare a facturilor fiscale face parte, prin natura și prin gravitatea sa, din sfera penală. Curtea a avut în vedere, în special, confirmarea în prezenta cauză a scopul preventiv și represiv al pedepsei, precum și aplicabilitatea ius puniendi de către stat, în cazul reprimării încălcării în discuție. Curtea a menționat că, în cazul situațiilor care nu afectează nucleul dur al dreptului penal, garanțiile prevăzute la articolul 6 din Convenție nu trebuie să se aplice în mod necesar cu aceeași rigoare (a se vedea, de exemplu, Jussila v. Finlanda, 23 noiembrie 2006, § 43, și, mutatis mutandis, Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie 2011, § 62). Din această perspectivă, sancționarea încălcării normelor privind prezentarea facturilor fiscale nu trebuie aplicată în mod imperativ de către o instanță. Dimpotrivă, această competență poate fi conferită, în principiu, și unei autorități administrative, în măsura în care persoana poate sesiza un organ judiciar învestit cu competența analizei fondului cu privire la o decizie prin care i s‑a aplicat o amendă, cerințele stabilite la articolul 6 § 1 din Convenție fiind astfel îndeplinite (a se vedea, mutatis mutandis, Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie 2011, § 59). Curtea a menționat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene, pentru a verifica deciziile de aplicare a unor amenzi în cazul faptelor ce aparțin categoriei acuzațiilor în materie penală, instanța trebuie să aibă competența de a supune analizei sub toate aspectele, atât în fapt, cât și în drept, decizia autorității administrative. Totuși, în ciuda argumentelor autoarei excepției, Curtea a menționat că această competență nu presupune un control ex oficio al instanței de judecată cu privire la ansamblul elementelor deciziei de sancționare. Această limitare este justificată de faptul că nici articolul 6 § 1 din Convenție, nici jurisprudența Curții Europene nu impun ca o instanță independentă și imparțială să cerceteze din oficiu problema cu care nu este sesizată. Desigur, jurisprudența acestei instanțe impune ca anumite aspecte de ordine publică (referitoare la garanțiile procedurale) să fie ridicate din oficiu, dar în celelalte privințe, exercitarea competenței de fond a instanței trebuie evaluată în raport cu conținutul argumentelor cu privire la care a fost chemată să se pronunțe. Pe această cale, Curtea a reținut că reclamanta a invocat în cererea sa de chemare în judecată caracterul inechitabil al sancțiunii aplicate în raport cu circumstanțele particulare ale cazului. Cu toate acestea, prevederile contestate nu îi conferă instanței de judecată posibilitatea aprecierii caracterului proporțional al sancțiuni aplicate, prin raportare la circumstanțele cazului invocate de către reclamantă. Singura adaptare a amenzilor prevăzută de acest articol este cea aferentă numărului de cazuri de neprezentare a facturilor fiscale. Așadar, Curtea a reținut existența unei limitării a competenței de fond a instanței de judecată, care reprezintă o ingerință directă în dreptul la un proces echitabil. Totodată, în virtutea calității sale de suveran în materie de contencios constituțional, Curtea a considerat că este oportună examinarea textelor legale contestate și prin prisma articolului 16 din Constituție. Curtea a menționat că poate imagina o situație când un contribuabil care comite o faptă de neprezentare a facturii fiscale în anumite modalități faptice, timp, mijloace de săvârșire, felul mobilului ș.a., să fie sancționat în același mod ca un contribuabil care comite aceeași faptă în alte modalități faptice. Curtea a subliniat că, în lipsa unei sancțiuni relativ determinate și a altor mecanisme de individualizare a sancțiunii, persoana nu are nicio posibilitate reală și adecvată de a beneficia pe cale judiciară de protecția drepturilor sale, inclusiv de o sancțiune echitabilă. Individualizarea sancțiunii trebuie să reflecte relația dintre sancțiune (proporția și natura acesteia) și gradul pericolului social al faptei. În acest sens, Curtea a notat că imposibilitatea instanței de judecată de a individualiza sancțiunea dintr-o cauza concretă nu asigură caracterul ei echitabil. Curtea a constatat că aplicarea sancțiunii în cazul neprezentării facturii fiscale are loc fără a fi avute în vedere circumstanțele anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii ei. O asemenea abordare încalcă principiul egalității de tratament, pentru că permite aplicarea unor sancțiuni identice în cazul unor situații care sunt diferite în mod obiectiv. În acest context, Curtea a reținut că textul ”amendă în mărime de 3.600 lei” din articolul 260 alin. (4) din Codul fiscal, care poziționează instanța de judecată într‑o situație de competență nediscreționară în privința cuantumului amenzii și care permite aplicarea ei în același mod pentru situații diferite, este neconstituțional. Prin urmare, Curtea a admis parțial excepția de neconstituționalitate aflat pe rolul Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani, și a declarat neconstituțional textul ”amendă în mărime de 3/600 lei pentru fiecare factură” din articolul 260 alin. (4) din Codul fiscal. În același timp, Curtea a recunoscut constituțional textul ”dar nu mai mult de 72 000 lei” din articolul 260 alin. (4) din Codul fiscal. La fel, a stabilit că până la modificarea textului de lege declarat neconstituțional, la aplicarea sancțiunii poate fi stabilită o amendă de până la 3.600 lei pentru fiecare factură neprezentată, efectuându-se un control de proporționalitate în funcție de circumstanțele concrete ale cazului.