Curtea Constituțională a publicat traducerea unui studiu privind publicarea de informații cu încălcarea secretului anchetelor, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Raportul oferă o imagine de ansamblu privind abordarea Curții în cazurile în care au fost sancționați jurnaliști pentru publicarea de informații confidențiale din anchetele pendinte. Astfel, documentul studiază factorii diferiți care au fost avuți în vedere la evaluarea interesului statului pentru asigurarea unei bune-administrări a justiției, inclusiv necesitatea de a garanta, pe de o parte, respectarea principiului prezumției de nevinovăție, iar pe de altă parte, interesul publicului de a fi informat. Acesta examinează mai întâi situațiile apărute în contextul anchetelor penale, iar apoi trece la alte tipuri de proceduri sau de circumstanțe (ancheta parlamentară, procedurile fiscale, secretul corespondenței diplomatice și rapoartele serviciilor secrete), unde abordarea Curții a fost, în mare parte, una asemănătoare. La fel,  raportului stabilește obligațiile statului privind respectarea dreptului la viață privată al acuzatului în contextul dezvăluirii informațiilor personale dintr-un dosar de anchetă confidențial. Dezvăluirea informațiilor prin încălcarea secretului anchetelor și interesului public. Procedurile penale Unul din primele cazuri în care Curtea a fost chemată să examineze subiectul în discuție a fost Weber v. Elveția, 22 mai 1990, Seria A-177. Reclamantul, un jurnalist și o persoană bine-cunoscută care conducea mai multe asociații de protecție a mediului înconjurător, a intentat un proces de defăimare în contextul publicării unui articol într-un ziar, care punea la îndoială cheltuielile sale. Judecătorul de instrucție a dispus emiterea unui extras și aplicarea unui sechestru pe unul din conturile reclamantului. Ulterior, reclamantul a organizat două conferințe de presă, la un an distanță, informând publicul, inter alia, despre intentarea procedurilor de defăimare și despre ordinele judecătorului. Acesta a fost apoi condamnat și amendat pentru încălcarea confidențialității unei anchete judiciare în baza articolului 185 al Codului de procedură penală al cantonului Vaud, pentru declarațiile sale făcute la cea de-a două conferință de presă. Cu privire la legitimitatea scopului urmărit prin condamnare, Curtea a considerat că aceasta a urmărit să asigure buna-desfășurare a anchetei și a fost, așadar, destinată să protejeze autoritatea și imparțialitatea judiciarului. În evaluarea cerinței necesității, Curtea a constatat că reclamantul era bine-cunoscut pentru angajamentul său față de protecția mediului înconjurător. Acțiunile energice întreprinse de acesta, atât pe plan național, cât și pe plan internațional, au dat naștere unei dezbateri aprinse, care fusese relatată pe larg de către presă. În consecință, un proces împotriva sa avea să trezească în mod obligatoriu interesul tuturor celor interesați de activitățile lui. În continuare, Curtea a constatat că impunerea acestei pedepse în cazul reclamantului nu era necesară din două motive. În primul rând, reclamantul dezvăluise deja ordinele privind extrasul și sechestrarea conturilor în prima conferință de presă, astfel încât informațiile nu mai erau confidențiale. Curtea a considerat neconvingătoare susținerea Guvernului, potrivit căreia simpla comunicare a unei informații dintr-o anchetă judiciară era suficientă pentru constatarea comiterii unei infracțiuni. În scopurile Convenției, interesul în menținerea confidențialității informației în discuție nu mai exista la data celei de-a doua conferințe de presă. În al doilea rând, până la momentul în care reclamantul făcuse declarațiile, ancheta fusese practic încheiată și, prin urmare, ele nu puteau prejudicia buna-desfășurare a acesteia. Problema impactului unui articol de presă în privința investigațiilor penale pendinte a stat la baza cazului Worm v. Austria, 29 august 1997, Rapoarte ale Hotărârilor și Deciziilor 1997-V. Reclamantul, jurnalist, fusese condamnat pentru un articol în care comentase replicile unui fost ministru în timpul procesului său privind acuzațiile de evaziune fiscală. Tribunalele naționale au constatat că articolul putea influența rezultatul procedurilor penale – o infracțiune prevăzută de secțiunea 23 din Legea presei – și l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi. Curtea a reținut că condamnarea acestuia urmărise scopul menținerii autorității și a imparțialității sistemului judiciar și nu a considerat necesar să analizeze în mod separat problema ridicată de către Guvern, potrivit căreia aceasta mai urmărise scopul protejării dreptului ministrului la prezumția de nevinovăție. După examinarea sensului expresiei ”autoritatea și imparțialitatea judiciarului”, Curtea a considerat că statele contractante sunt îndreptățite să țină cont de considerentele care exced cazului concret – pentru a proteja rolul fundamental al instanțelor într-o societate democratică. Ea a făcut următoarea mențiune de ordin general: ”... Există o recunoaștere generală a faptului că tribunalele nu pot opera într-un vid. Chiar dacă instanțele sunt un for pentru stabilirea vinovăției sau a nevinovăției unei persoane acuzate, acest fapt nu presupune că subiectul nu poate fi discutat anterior sau în același timp în altă parte, în reviste de specialitate, în presa națională sau în rândul publicului larg (vezi, mutatis mutandis, The Sunday Times (nr. 1), hotărârea citată mai sus, p. 40, § 65). Cu condiția că nu depășește limitele impuse în interesul bunei-administrări a justiției, reportajul, inclusiv comentariile privind procedurile judiciare, contribuie la publicitatea lor și, prin urmare, este în perfectă consonanță cu cerința articolului 6 § 1 din Convenție referitoare la publicitatea ședințelor de judecată. Nu doar sursele media au sarcina de a transmite astfel de informații și idei: și publicul are dreptul de a le primi (ibid.). Acest fapt este cu atât mai pregnant în cazul implicării unei persoane publice, cum ar fi, în cazul de față, al unui fost membru al guvernului. (...) Totuși, persoanele publice sunt îndreptățite la garanțiile unui proces echitabil în baza articolului 6, care în cazul procedurilor penale include dreptul la un tribunal imparțial, în aceeași bază ca pentru orice altă persoană. Acest fapt trebuie avut în vedere de către jurnaliști atunci când comentează despre procedurile penale pendinte, de vreme ce limitele comentariilor permisibile pot să nu se extindă în cazul declarațiilor care ar putea prejudicia, intenționat sau nu, șansele unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau care ar putea submina încrederea publicului în rolul tribunalelor în administrarea procesului penal.” Cu privire la circumstanțele cazului, Curtea a considerat că motivele invocate de către instanțele naționale pentru justificarea condamnării reclamantului erau unele relevante și suficiente. Condamnarea nu fusese îndreptată împotriva dreptului reclamantului de a informa publicul de o manieră obiectivă cu privire la evoluția procesului penal, ci împotriva evaluării nefavorabile a elementului probatoriu în cadrul procesului. Reclamantul și-a exprimat în mod clar opinia cu privire la vinovăția acuzatului și, prin urmare, ar fi putut influența rezultatul procesului. Ținea în primul rând de Curtea de Apel să evalueze probabilitatea ca articolul să fie citit, cel puțin, de către jurați și să constate încercarea reclamantului de a uzurpa rolul tribunalelor. Faptul că dreptul național nu impunea ca rezultatul real al influențării unei proceduri particulare să fie dovedit nu afecta justificarea ingerinței. Interesele reclamantului și ale publicului în transmiterea și în recepționarea ideilor cu privire la o problemă de importanță generală care se afla pe rolul tribunalelor nu era de natură să depășească considerentele privind consecințele adverse ale difuzării articolului contestat pentru autoritatea și pentru imparțialitatea judiciarului din Austria. În Du Roy și Malaurie v. Franța, nr. 34000/96, CEDO 2000-X, Curtea s-a confruntat cu o interdicție din dreptul francez de a publica informațiile privind cauzele penale, inițiate de către părțile civile. Ea a considerat că jurnaliștii care efectuează reportaje cu privire la procedurile penale pendinte ”trebuie să se asigure că nu au depășit limitele impuse în interesele bunei- administrări a justiției și că au respectat dreptul acuzatului de a fi prezumat nevinovat”. Totuși, în acest caz, ingerința în discuție luase forma unei interdicții generale și absolute a publicării oricărui tip de informație. Justificarea oferită de către tribunalele naționale pentru această interdicție ca mijloc de protecție a reputației celorlalți și de menținere a autorității sistemului judiciar nu fusese suficientă, dat fiind faptul că aceasta era aplicabilă doar în cazul anchetelor penale inițiate în baza unei plângeri însoțite de o cerere de constituire ca parte civilă și nu în cel al anchetelor inițiate la cererea procuraturii sau în baza unei plângeri neînsoțite de o astfel de cerere. Un asemenea tratament diferențiat în privința dreptului la informație nu se baza pe vreun motiv obiectiv și limitase, în totalitate, dreptul presei la informarea publicului despre subiectele care ar putea fi de interes public. Cazul Tourancheau și July v. Franța, nr. 53886/00, 24 noiembrie 2015, este de un interes special, pentru că se referă la condamnarea reclamanților pentru publicarea informațiilor dintr-o anchetă pendinte a unui omor, de mare interes public. Curtea a constatat, cu 4 voturi la 3, că condamnarea era proporțională, dat fiind interesul statului privind protejarea prezumției nevinovăției și administrarea justiției. Articolul de presă în discuție se referea la uciderea unei tinere, înjunghiată în mai 1996. În acel moment, ancheta penală era încă pendinte și cei doi suspecți, un tânăr, B. (care avea atunci vârsta de 19 ani), și prietena acestuia, A. (care avea atunci 17 ani), erau subiecții urmăririi penale. Cei doi se acuzau reciproc de comiterea crimei, însă tânărul a fost eliberat, în timp ce prietena acestuia a rămas în detenție preventivă. Articolul descria circumstanțele omorului și relația dintre cei doi suspecți înainte de comiterea acestuia. În special, el reproducea extrase din declarațiile făcute de către A. în fața poliției și a judecătorului de instrucție, și observațiile lui B. conținute în dosarul cauzei sau notate pe parcursul interviului oferit unuia dintre reclamanți. În baza secțiunii 38 din Legea cu privire la libertatea presei din 1881, procedurile penale au fost intentate împotriva reclamanților pentru publicarea documentelor din dosar înaintea desfășurării procedurilor judiciare publice. Reclamanții nu au contestat faptul că citatele și transcrierile erau identice cu cele din dosarul cauzei. Totuși, potrivit primei reclamante, ea nu văzuse niciodată dosarul și își copiase extrase de la audieri și din actele de judecată din notele făcute de B. în baza dosarului. Reclamanții au fost găsiți vinovați și sancționați cu o amendă. Pentru a evalua necesitatea ingerinței într-o societate democratică, Curtea a notat că, în timp ce ancheta pendinte nu făcuse nicio constatare cu privire la vinovăția lui A. sau a lui B., articolul susținea versiunea evenimentelor prezentate de către B., care fusese intervievat de către reclamant, în detrimentul versiunii prezentate de către A., o minoră aflată în custodie. Mai mult, articolul nu putea fi considerat în niciun fel o problemă de interes public. Legea pe care se baza ingerința era limitată în acțiune și în timp și nu împiedica în totalitate presa să informeze publicul, spre deosebire de situația din cazul Du Roy și Malaurie v. Franța. În opinia Curții, motivele invocate de către tribunalele franceze pentru a justifica ingerința în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare erau ”relevante și suficiente”. Tribunalele au subliniat consecințele prejudiciabile ale publicării articolului pentru protecția reputației și a drepturilor lui A. și B., pentru dreptul lor de a fi prezumați nevinovați, precum și pentru autoritatea și imparțialitatea sistemului judiciar, dat fiind posibilul impact al articolului în cazul membrilor unei curți cu juri. Curtea a avut în vedere faptul că interesul reclamanților de a transmite informații privind evoluția procedurilor penale și vinovăția suspecților, în timp ce ancheta judiciară era încă pendinte, precum și interesul publicului de a primi aceste informații, nu erau suficiente pentru a prevala față de considerentele menționate de către tribunale. Mai mult, penalitățile care le-au fost impuse reclamanților erau proporționale cu scopurile legitime urmărite de către autorități. Cei trei judecători disidenți și-au manifestat dezacordul față de legea din 1881 care interzicea, indiferent de motiv, reproducerea documentelor din dosarul cauzei și au considerat că influența articolului contestat în privința procedurilor nu fusese stabilită, în special dată fiind durata de timp (aproximativ 20 de luni) între publicarea acesteia și ședință. De asemenea, în Dupuis și alții v. Franța, nr. 1914/02, 7 iunie 2007, reclamanții publicaseră materiale dintr-o anchetă penală pendinte. Curtea a constatat încălcarea articolului 10, dat fiind interesul public pentru acest caz și nivelul publicității existente. Cazul se referea la o controversă politică de amploare existentă în cadrul guvernului francez referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice. Când ancheta cu privire la șeful adjunct al cabinetului Președintelui (G.M) era în desfășurare, reclamanții publicaseră o carte care descria desfășurarea operațiunilor de supraveghere. Cartea reproducea înregistrări oficiale ale declarațiilor făcute în fața judecătorilor de instrucție și facsimile ale interceptărilor telefonice care erau identice cu conținutul documentelor din dosarul anchetei judiciare. Reclamanții au fost găsiți vinovați pentru comiterea infracțiunii de utilizare a informațiilor obținute prin încălcarea confidențialității anchetei sau a celei profesionale. Ei au fost obligați să plătească o amendă, dar și daune lui G.M. Curtea a considerat că condamnarea reclamanților urmărea scopul garantării respectării dreptului unei persoane care nu fusese încă judecată de a fi prezumată nevinovată. De asemenea, ea urmărea scopul asigurării bunei- administrări a justiției prin prevenirea oricărei influențe străine în cazul acelei administrări. Aceste scopuri corespundeau protecției ”reputației drepturilor altora” și menținerii ”autorității și imparțialității judiciarului”. Cu privire la necesitatea ingerinței într-o societate democratică, subiectul cărții se referea la o dezbatere de un interes public considerabil. Aceasta se referea la un sistem ilegal de interceptare și înregistrare a conversațiilor telefonice îndreptat împotriva mai multor personalități proeminente din societatea civilă și organizat la cel mai înalt eșalon al statului. Descoperirea acestor fapte provocase un grad considerabil de emoții și de îngrijorare în rândul opiniei publice. Prin urmare, publicul avea un interes legitim la oferirea și disponibilitatea informației cu privire la aceste proceduri și, mai ales, cu privire la faptele prezentate în carte. Recunoscând rolul vital jucat de către presă, Curtea a subliniat că ”de principiu, jurnaliștii nu pot fi eliberați de obligația respectării legii penale, în baza faptului că articolul 10 le acordă o protecție”. Era legitim să se dorească acordarea unei protecții speciale confidențialității anchetei judiciare, având în vedere mizele pe care le presupunea în procedurile penale, atât pentru administrarea justiției, cât și pentru dreptul persoanelor anchetate la prezumția nevinovăției. Totuși, în momentul publicării cărții reclamantului, pe lângă mediatizarea intensă a cazului, era deja bine-cunoscut faptul că G.M era pus sub anchetă în această cauză, în legătură cu o anchetă prealabilă începută de trei ani și care putea conduce, eventual, la condamnarea și la suspendarea pedepsei cu închisoarea de 10 ani după publicarea cărții în discuție. Mai mult, guvernul a eșuat să stabilească modul în care dezvăluirea informațiilor confidențiale putea avea un impact negativ în privința drepturilor lui G.M la prezumția de nevinovăție sau în privința condamnării și a pedepsirii sale cu aproape 10 ani mai târziu. După publicarea cărții și pe durata anchetei judiciare, G.M a comentat cu regularitate în presă cu privire la acest caz, astfel încât protejarea informațiilor în baza confidențialității acestora nu constituia o cerință disproporționată. Fusese necesar să se acorde cea mai mare atenție evaluării nevoii de a pedepsi jurnaliștii pentru utilizarea informațiilor obținute prin încălcarea confidențialității unei anchete sau a confidențialității profesionale, atunci când acest fapt contribuia la o dezbatere publică de o asemenea importanță. Reclamanții au acționat în conformitate cu standardele care le guvernează profesia de jurnaliști, de vreme ce publicația contestată era relevantă nu doar pentru subiectul în discuție, ci și pentru credibilitatea informației prezentate. În Dammann v. Elveția, nr. 7751/01, 25 aprilie 2006, reclamantul a fost condamnat pentru că ar fi obținut, prin încălcarea secretului de stat, informații cu privire la condamnările anterioare ale persoanelor private. În calitate de reporter al unui cotidian pentru procesele de judecată, reclamantul a decis să investigheze un jaf major care avusese loc după o spargere la un oficiu poștal din Zürich. Ca parte a acelei anchete, el telefonase dispecerul telefonic al Procuraturii. De vreme ce niciun procuror nu era disponibil, reclamantul a transmis unei asistente din administrație o listă ce conținea numele persoanelor care erau arestate în dosarul privind jaful și i-a cerut informații despre existența condamnărilor anterioare în cazul persoanelor în discuție. După consultarea bazei de date a procuraturii, asistenta i-a trimis reclamantului un fax care conținea informațiile cerute. Reclamantul nu a publicat informația și nici nu a folosit-o în alte scopuri. Totuși, acesta a arătat aparent faxul unui ofițer de poliție, care a raportat incidentul la procuratură. Au fost inițiate proceduri penale împotriva reclamantului și asistentei din administrație. Ea a fost condamnată pentru încălcarea secretului de stat și a fost concediată din Procuratură. Reclamantul a fost acuzat de instigarea altei persoane la divulgarea secretelor oficiale. Acesta a fost achitat în primă instanță, dar condamnat în apel la plata unei amenzi de aproximativ 325 de euro. Curtea a considerat că ingerința a urmărit un scop legitim, și anume prevenirea ”divulgării informației obținute în mod confidențial”. Nu existase niciun dubiu că, în principiu, datele privind cazierul judiciar al unui suspect trebuiau protejate. Totuși, așa cum a recunoscut Curtea Federală, informația putea fi obținută prin alte metode, cum ar fi consultarea rapoartelor dosarului sau a arhivelor de presă. În aceste circumstanțe, motivele invocate de către autoritățile elvețiene pentru a justifica amendarea reclamantului nu erau ”relevante și suficiente”, de vreme ce nu erau ”informații primite în mod confidențial”, în sensul Convenției, și, prin urmare, detaliile în discuție țineau de domeniul public. Informațiile erau de natură să ridice probleme de interes public prin faptul că se refereau la o spargere spectaculoasă care a fost prezentată pe larg în presă. Cu privire la argumentele tribunalelor elvețiene potrivit cărora reclamantul trebuia să știe că informațiile cerute erau unele confidențiale, Curtea a considerat că guvernul elvețian trebuia să poarte o mare parte din responsabilitate pentru indiscreția comisă de către asistenta din cadrul procuraturii, mai ales în cazul în care reclamantul nu a indus-o în eroare, nu a amenințat-o sau nu a presat-o să dezvăluie informațiile dorite. În plus, exercițiul drepturilor persoanelor în discuție nu a suferit niciun prejudiciu. Deși la o anumită etapă putea exista un risc de ingerință în drepturile altor persoane, acesta a dispărut odată ce reclamantul a decis să nu publice informațiile în discuție. Mai mult, chiar dacă sancțiunea impusă reclamantului nu era foarte dură, ceea ce a contat nu a fost sancționarea cu o pedeapsă minoră, ci faptul că a existat o sancțiune în sine. Astfel, condamnarea reclamantului nu a fost proporțională în mod rezonabil cu realizarea scopului legitim în discuție. În câteva cazuri au fost contestate prevederile dreptului portughez, în vigoare până în 2007, care sancționau în mod automat publicarea informațiilor despre procedurile care făceau obiectul secretului judiciar (segredo de justiça). În Campos Dâmaso v. Portugalia, nr. 17107/05, 24 aprilie 2008, reclamantul a fost condamnat și amendat pentru publicarea unui articol despre procedurile penale pendinte împotriva unui lider politic pentru evaziune fiscală. Articolul oferea detalii despre faptele imputate politicianului și descria acuzația, unele fiind transcrise cuvânt cu cuvânt. Prin urmare, reclamantul a fost găsit vinovat de încălcarea secretului judiciar și sancționat cu o amendă de 1,750 de euro. Curtea a considerat că ingerința în dreptul reclamantului în baza articolului 10 urmărea scopurile legitime ale protecției dreptului politicianului la un proces echitabil, asigurând respectarea prezumției nevinovăției și garantând autoritatea și imparțialitatea judiciarului. Astfel, ea a constatat că articolul în discuție se referea la o problemă de interes public și a evidențiat faptul că presa avea obligația de a informa publicul despre infracțiunile de a căror comitere erau acuzați politicienii. Curtea a constatat că, de vreme ce articolul fusese publicat într-un moment crucial al procedurilor penale, acesta nu luase o poziție față de posibila vinovăție a politicianului, ci doar descrisese acuzația care i se aducea. Mai mult, având în vedere faptul că niciun jurat nu putea fi implicat în acest caz, era și mai puțin probabil ca articolul să fi influențat rezultatul procedurilor judiciare. Cu privire la interesul protejării unei anchete pendinte, așa cum a susținut Guvernul portughez, Curtea a remarcat că chiar un tribunal național a considerat că ancheta nu a fost prejudiciată prin publicarea articolului. Articolul imputat, mai ales partea care descrie acuzațiile penale, era relevant nu doar pentru subiectul cauzei, ci și pentru credibilitatea informațiilor furnizate, oferind dovada acurateței și autenticității sale. În consecință, Curtea a considerat că interesul pentru publicarea articolului cântărea mai greu decât scopul protecției secretului judiciar. Mai mult, nivelul moderat al amenzii nu a negat în niciun fel efectul inhibitor al condamnării reclamantului, dată fiind severitatea pedepsei care putea fi impusă. În Laranjeira Marques da Silva v. Portugalia, nr. 16983/06, 19 ianuarie 2010, Curtea a observat, în mod similar, că nici interesul pentru protejarea anchetei, nici preocuparea de a proteja reputația altora nu puteau prevala față de interesul publicului de a fi informat cu privire la anumite proceduri penale derulate împotriva politicienilor. Aceasta a subliniat că, în cazul reclamantului, nu a existat nicio dovadă a unor efecte prejudiciabile în cazul anchetei – care fusese încheiată până la publicarea primului articol din cele două articole contestate – sau a unei încălcări a prezumției nevinovăției, având în vedere lipsa juraților. În fine, nimic nu a demonstrat că condamnarea reclamantului a contribuit la protecția reputației altor persoane. În Pinto Coelho v. Portugalia, nr. 28439/08, 28 iunie 2011, reclamanta a fost condamnată pentru prezentarea, în timpul unui raport televizat, a unei copii a documentului procurorului de pornire a anchetei și rechizitoriul împotriva unui demnitar de nivel înalt. Curtea a subliniat că raportul în discuție se referea în mod clar la o problemă de interes public, deoarece persoana în cauză era directorul general al poliției judiciare. Apoi, aceasta a observat că tribunalele naționale nu au pus în balanță interesul condamnării reclamantei cu dreptul ei la libertatea de exprimare. În baza dreptului portughez în vigoare la acea vreme, condamnarea ei fusese dispusă în mod automat, de vreme ce prezentase la televizor facsimile ale documentelor din procedurile pendinte. Mai mult, autoritățile nu au prezentat motivele pentru care prezentarea la televizor a copiilor a două documente din dosar ar fi prejudiciat ancheta pendinte, sau cum a fost încălcat, în consecința acestui fapt, dreptul acuzatului la prezumția nevinovăției. Dimpotrivă, prezentarea facsimilelor copiilor documentelor în discuție în timpul reportajului nu a fost un fapt relevant doar pentru subiectul în cauză, ci și pentru credibilitatea informației furnizate. Curtea a remarcat, în linii mari, că o interdicție generală și absolută a publicării informațiilor de orice tip era dificil de reconciliat cu dreptul la libertatea de exprimare. Natura automată a aplicării legislației penale în discuție a împiedicat tribunalele să o pună în balanță cu interesele protejate de articolul. Traducerea rezumatului studiului a fost asigurată de către Curtea Constituțională.