Curtea Constituțională a publicat traducerea unui studiu privind publicarea de informații cu încălcarea secretului anchetelor, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Raportul oferă o imagine de ansamblu privind abordarea Curții în cazurile în care au fost sancționați jurnaliști pentru publicarea de informații confidențiale din anchetele pendinte. Astfel, documentul studiază factorii diferiți care au fost avuți în vedere la evaluarea interesului statului pentru asigurarea unei bune-administrări a justiției, inclusiv necesitatea de a garanta, pe de o parte, respectarea principiului prezumției de nevinovăție, iar pe de altă parte, interesul publicului de a fi informat. Acesta examinează mai întâi situațiile apărute în contextul anchetelor penale, iar apoi trece la alte tipuri de proceduri sau de circumstanțe (ancheta parlamentară, procedurile fiscale, secretul corespondenței diplomatice și rapoartele serviciilor secrete), unde abordarea Curții a fost, în mare parte, una asemănătoare. La fel, raportului stabilește obligațiile statului privind respectarea dreptului la viață privată al acuzatului în contextul dezvăluirii informațiilor personale dintr-un dosar de anchetă confidențial. Potrivit raportului, pe lângă cazurile de divulgare a informațiilor conținute de dosarele penale au apărut probleme similare și în raport cu alte tipuri de afaceri publice. În consecință, este necesară o scurtă trecere în revistă a acestor cazuri, având în vedere faptul că, uneori, dreptul național relevant acoperă toate deliberările oficiale (de exemplu, articolul 293 al Codului penal elvețian). Ancheta parlamentară În Z. v. Elveția, nr. 10343/83, decizia Comisiei din 6 octombrie 1983, reclamantul, un jurnalist acreditat la Parlament, a fost condamnat în baza articolului 293 al Codului penal pentru publicarea unui document parlamentar confidențial pe care l-a primit din partea unui membru al unei comisii. Declarând cererea inadmisibilă, Comisia a reținut că raportul în discuție era marcat drept confidențial și că activitatea comisiei parlamentare trebuia tratată ca fiind un secret, fapte pe care reclamantul, în lumina activității sale, avea obligația și responsabilitatea să le cunoască. Într-un astfel de sistem era necesar să se asigure respectarea acestui secret prin impunerea de sancțiuni în cazul făptuitorilor. Prin urmare, Comisia a considerat că obligația de a nu publica discuțiile secrete ale autorității, așa cum era definită în dreptul elvețian, nu depășea ceea ce putea fi considerat ”necesar” în mod rezonabil, în înțelesul articolului 10 § 2 din Convenție. Nu a fost constatată nicio încălcare a articolului 10 nici în Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue v. Belgia, nr. 64772/01, 9 noiembrie 2006, o cauză care a presupus publicarea unui număr mare de note și de documente pregătitoare ale unei judecătoare de instrucție care a depus mărturii în fața unei comisii parlamentare instituite pentru a investiga modul de administrare de către poliție și sistemul judiciar a unui caz de răpire. Copii ale revistei au fost retrase din vânzare, iar distribuirea ulterioară a acestora a fost interzisă, deoarece erau prezentate documente secrete în contextul unei anchete parlamentare, fapt care constituia o ingerință în drepturile de apărare ale judecătoarei, precum și în dreptul ei la respectarea vieții private. Pentru Curte, nu a fost nerezonabil să considere că drepturile de apărare ale judecătoarei puteau fi afectate, având în vedere, în special, competențele extinse ale comisiei de anchetă și posibilele repercusiuni pentru poziția persoanei care s-a prezentat în fața sa pentru a depune mărturii. Mai mult, articolul contestat trata un subiect de mare interes public. Totuși, articolul nu putea fi considerat ca servind interesul public, de vreme ce conținutul acestuia se referea în parte la pregătirea de către judecător a mărturiei sale și deoarece audierile comisiei fuseseră transmise în direct, pentru ca publicul larg să fie informat pe deplin. În cele din urmă, cu privire la ingerința în viața privată, Curtea a constatat că articolul în discuție conținea critici care erau direcționate în special împotriva persoanei judecătoarei. În particular, acesta conținea o copie a corespondenței private, în cel mai strict sens, iar utilizarea dosarului predat comisiei de anchetă, împreună cu comentariile făcute în articol, au dezvăluit însăși esența ”sistemului ei de apărare”. În aceste circumstanțe, articolul în discuție și difuzarea acestuia nu puteau fi considerate o contribuție la vreo dezbatere de interes general pentru societate, iar motivele invocate de către tribunalele belgiene pentru justificarea condamnării reclamantului erau unele relevante și suficiente. Confidențialitatea fiscală Reclamanții din cazul Fressoz și Roire v. Franța [MC], nr. 29183/95, CEDO 1999-I, au publicat un articol, în contextul unui litigiu de dreptul muncii legat de compania Peugeot, care era însoțit de fotocopii ale extraselor din ultimele trei evaluări fiscale ale conducerii companiei. Membrii conducerii au fost condamnați pentru deținerea de copii ale declarațiilor de venituri ale directorului, obținute prin încălcarea confidențialității profesionale de către un angajat neidentificat al serviciului fiscal. Cu privire la problema de interes public, Curtea a notat că articolul a fost publicat în timpul unei dispute de dreptul muncii – mediatizate pe larg – din cadrul uneia dintre marile companii franceze producătoare de automobile. Articolul a arătat că președintele companiei a primit majorări mari de salariu în timpul perioadei în discuție, de vreme ce se opunea cererilor salariaților de creștere a salariilor. Realizând o asemenea comparație, în acest context, articolul a contribuit la o dezbatere de interes public într-o problemă de interes general. De vreme ce obiectivul protecției confidențialității fiscale era unul legitim, problema Curții fusese existența vreunei necesități de a preveni dezvăluirea informației care era deja disponibilă pentru public. Chiar dacă publicarea extraselor fiscale era interzisă, informația conținută de acestea nu era confidențială, pentru că remunerările persoanelor din conducerea marilor companii erau publicate în mod regulat în rapoartele fiscale. Prin urmare, nu exista o cerință prevalentă ca informațiile să fie protejate ca fiind confidențiale. Rămânea la discreția jurnaliștilor să decidă dacă publicarea acestor documente era sau nu necesară pentru asigurarea credibilității. Articolul 10 proteja drepturile jurnalistului de a divulga informații cu privire la probleme de interes general, cu condiția să acționeze cu bună-credință și pe baza unor fapte exacte, furnizând informații ”de încredere și precise”, în conformitate cu etica jurnalismului. În concluzie, nu a existat niciun raport rezonabil de proporționalitate între scopul legitim urmărit prin condamnarea jurnalistului și mijloacele utilizate pentru atingerea acestui scop. Prevenirea publicării unui raport al serviciilor secrete În Vereniging Weekblad Bluf! v. Olanda, 9 februarie 1995, Seria A nr. 306-A, asociația reclamantă, un editor de reviste săptămânale, a intrat în posesia unui raport trimestrial al serviciilor secrete interne vechi de șase ani, marcat drept ”confidențial”. Asociația reclamantă urmărea să-l publice în ediția următoare, însă autoritățile au dispus confiscarea și retragerea revistei din circulație. Personalul asociației au reușit să-l tipărească din nou și să-l vândă pe străzile Amsterdamului în ziua următoare. Curtea a acceptat că o instituție ca serviciul secret intern trebuie să beneficieze de un grad sporit de protecție cu privire la divulgarea informațiilor privind activitățile sale. Totuși, Curtea a avut dubii referitoare la caracterul suficient al sensibilității informațiilor din raport pentru a justifica distribuirea acestuia. La momentul confiscării, documentul în discuție era vechi de șase ani, avea un caracter general și un grad scăzut de secretizare. Mai mult, ca urmare a celei de-a doua tipăriri și a distribuirii revistei, informațiile erau accesibile pentru un număr mare de persoane, iar protecția acestora ca secret de stat nu mai era justificată. Confidențialitatea corespondenței diplomatice Hotărârea Marii Camere din cazul Stoll v. Elveția [MC], nr. 69698/01, CEDO 2007-V, a confirmat aplicabilitatea articolului 10 cu privire la diseminarea de către jurnaliști a unor informații confidențiale și la stabilirea factorilor care trebuie avuți în vedere la evaluarea caracterului necesar al unei ingerințe. Acești factori includ:

• interesele în discuție;
• controlul măsurilor de către tribunalele naționale;
• conduita reclamantului;
• proporționalitatea sancțiunii impuse.

Cauza se referea la condamnarea reclamantului pentru divulgarea în presă a unui raport confidențial al ambasadorului Elveției în Statele Unite, care conținea strategia guvernului elvețian ce trebuia adoptată la negocierile dintre Congresul Mondial al Evreilor și băncile elvețiene cu privire la subiectul compensării victimelor Holocaustului pentru activele depuse în conturi bancare elvețiene și nerevendicate. Reclamantul a obținut o copie, probabil ca urmare a unei încălcări a secretului oficial de către o persoană a cărei identitate a rămas necunoscută. Tribunalul a dispus ca reclamantul să achite o amendă în valoare de 800 CHF (aproximativ 476 EUR) pentru publicarea ”deliberărilor oficiale secrete”, în înțelesul articolului 293 al Codului penal. Curtea a considerat că condamnarea reclamantului urmărea scopul legitim al prevenirii ”divulgării informațiilor obținute în mod confidențial”. Această sintagmă a fost interpretată ca incluzând totalitatea informațiilor confidențiale dezvăluite fie de către o persoană supusă unei obligații de confidențialitate, fie de o parte terță și, în special, ca în acest caz, de către un jurnalist. Ea nu a acceptat afirmația Guvernului potrivit căreia publicarea raportului putea afecta, de asemenea, reputația autorului raportului în fața partenerilor săi de negocieri, notând că nu a fost intentată nicio procedură penală împotriva reclamantului pentru insultă sau defăimare. Cu privire la interesul public avut în vedere prin publicarea articolelor contestate, era evident faptul că problema fondurilor nerevendicate făcea obiectul unei dezbateri aprinse în Elveția, iar articolul reclamantului putea contribui la dezbaterea publică a acesteia. La cântărirea intereselor, conținutul raportului diplomatic în discuție și posibila amenințare pe care o prezenta publicarea sa au avut o importanță deosebită. Chiar dacă nu s-a demonstrat faptul că articolul a împiedicat guvernul să găsească soluții pentru problema activelor nerevendicate, faptul în sine nu era unul decisiv. Ceea ce trebuia să se stabilească era dacă dezvăluirea raportului și/sau a articolului contestat putea să provoace, la data publicării, daune considerabile pentru interesele statale. Curtea a considerat că într-adevăr așa stăteau lucrurile. Tribunalele naționale nu și-au limitat controlul la noțiunea formală de secret în baza articolului 293 al Codului penal, dar au avut în vedere conținutul substanțial al raportului ambasadorului și au pus în balanță interesele în discuție. Analizând comportamentul reclamantului, Curtea a considerat că modul în care o persoană obține informații considerate confidențiale sau secrete ar putea fi relevant pentru punerea în balanță a intereselor care urmează a fi realizată în contextul articolului 10 § 2. Cu toate acestea, faptul că reclamantul nu a acționat în mod ilegal în această privință nu a constituit neapărat un factor determinant pentru a aprecia dacă acesta și-a îndeplinit sau nu obligațiile și responsabilitățile sale. În orice caz, în calitatea sa de jurnalist, el nu putea susține că era de bună-credință și că nu cunoștea faptul că divulgarea documentului în discuție era pedepsită în baza articolului 293 al Codului penal. Problema dacă forma articolelor era conformă cu regulile eticii jurnalistice prezenta o importanță mai mare. Curtea a împărtășit opinia Guvernului elvețian și a Consiliului Presei potrivit căreia intenția principală a reclamantului nu fusese să informeze publicul cu privire la un subiect de interes general, ci să facă din raportul ambasadorului subiectul unui scandal inutil. Forma trunchiată și redusă a articolelor în discuție, care puteau induce cititorul în eroare în privința personalității și a capacităților ambasadorului, au deviat în mod considerabil de la importanța contribuției acestora la dezbaterile publice protejate de articolul 10. În cele din urmă, Curtea a considerat că suma amenzii impusă reclamantului, una relativ modestă, nu fusese disproporționată în raport cu scopul urmărit, având în vedere existența unui consens între statele membre ale Consiliului Europei cu privire la nevoia de aplicare a unor sancțiuni penale adecvate pentru prevenirea divulgării anumitor elemente confidențiale ale informațiilor.