Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Prima parte o găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” Obligațiile naturale (obligationes naturales) Țin mine discuția noastră la primul seminar când am început să studiem la facultate teoria generală a obligațiilor. Cumva am atins subiectul obligațiilor naturale. Ciudată “ființă” civilistică, pe de o parte e obligație, pe de altă parte nu poți executa silit, dar dacă execuți atunci nu poți solicita înapoi ceea ce ai executat. Eu mult timp nu puteam înțelege: pentru ce? Acum parcă e mai clar. Să ne trăiești, Reinhard. Ele își au originea încă de pe timpurile când femeile, sclavii, copiii nu aveau capacitatea de a contracta. În dreptul roman dacă te obligai în favoarea celor menționați mai sus, nu era un temei de invaliditate per se, însă nimeni nu putea obliga debitorul să execute. În același timp, acest debitum, putea fi obiectul novației, compensării, putea fi garantată prin gaj. Așa cum am evoluat, în codificările moderne, obligațiile naturale nu sunt deja legate de sclavi sau femei, dar de persoanele care intermediază căsătoriile (marriage broker) (656 BGB) sau jocurile de noroc sau pariuri (762 BGB). Raționamentele de ce legiuitorii determină anumite relații ca fiind obligații naturale diferă, fie că merge vorba de un fel de dezaprobare (dar nu într-atât de mare ca să fie nule) fie, mai nou, grija paternalistă a autorităților etc. Interesantă idee, care o întâlnesc pentru prima dată, este că după efecte, cam sub aceeași umbrelă putem pune executarea după expirarea termenului de prescripție (asta chiar e bună, într-adevăr e obligație naturală după ce expiră termenul de prescripție, ei bun, dacă beneficiul termenului este invocat de debitor, în cazul legislației noastre). Alte cazuri de obligații naturale la noi deja tot nu sunt aplicabile: obligațiile sclavului eliberat, diferite daruri etc. care au mai mult o tentă morală (în acele timpuri), plus relațiile între pater familias cu cel aflat sub puterea sa, în legătură cu peculium, obligațiile asumate de cel sub tutelă fără acordul auctoritas tutoris. Clasificarea obligațiilor Gaius a fost printre primii (dacă nu primul) care a divizat obligațiile în Institutes. Obligațiile contractuale și obligațiile ce se nasc din delict - summa divisio obligationum. Divizarea asta a rămas fundamentală după ce juriștii s-au gândit că transferul benevol de resurse între doi membri ai comunității și posibilele coliziuni între interesele acestora cam diferă. Aici parcă totul e clar. Parcă. Cum arată istoria, inclusiv cea modernă, distincția între cele două nu este chiar atât de evidentă: Protecția consumatorului împotriva defecțiunilor unui produs și acțiunea împotriva producătorului este trecută în sfera răspunderii delictuale în Anglia (în Franța e contractuală); În Germania, pentru acțiunile de neglijență (negligent statements) este prevăzută răspunderea contractuală (printr-o ficțiune, precum că în anumite cazuri cel neglijent ar trebui să fie obligat în dependență de circumstanțe), iar în Anglia e răspundere delictuală. Curțile germane au aplicat răspunderea contractuală și pentru cazurile când un vizitator al magazinului a fost lovit de un covor de linoleum care a fost pus neglijent de un angajat al magazinului, la fel ca și în cazul când fiica unui potențial client a alunecat pe o frunză de salată în timp ce intra în magazin cu mama ei. În ultimul caz, a fost aplicată teoria in culpa contrahendo, plus contractul în folosul terțului. Dar cine a spus că va fi ușor? De la clasificarea lui Gaius la cea a lui Justinian și consecințele clasificărilor Gaius a pregătit clasificarea lui în scopuri didactice, mai mult pentru studenții săi. Juriștii romani nu căutau să transforme dreptul într-o matematică rigidă, cu reguli logice universale și deductibile. Ei rezolvau spețe, doar atât. Dreptul era pentru ei un mozaic elaborat cu soluții practice pentru cazuri și întrebări juridice specifice. Comentatorii s-au complicat mult mai mult față de romani, care erau practici. După asta a venit Justinian și a clasificat obligațiile în patru: contracte, quasi-contracte, delicte, quasi-delicte. Întrebarea este: cum credeți de ce anume în patru, dar nu în două sau în cinci etc.? Simplu, Watson, Justinian, ca și mulți oameni din timpul său, erau fani al simbolismului și numerologiei, iar cifra patru avea o semnificație aparte. El nu doar că a divizat obligațiile în patru. De asemenea, în patru au fost divizate obligațiile contractuale, erau patru tipuri de contracte, patru verbis și patru consensu, erau patru delicte și patru quasi-delicte. Câteva sute de ani comentatorii doar atașau fel de fel de explicații. E greu să găsești pisica neagră, noaptea, într-o cameră întunecată, mai ales când ea nu-i. Quasi-contracte erau: indebitum solutum (îmbogățirea fără justă cauză), negotium gestum (gestiunea de afaceri), tutela, communio (relațiile între co-proprietari) și legatum per damnationem (legatul). Quasi-delicte: judecătorul care în exercitarea atribuțiilor cauzează un prejudiciu altuia (the judge who makes the trial his), oricine din a cărui locuință a fost aruncat ceva sau turnat pe stradă, pentru a prejudicia o altă persoană (deiectum vel effusum), sau de la a căror clădire obiectele plasate sau suspendate pe un acoperiș sau pe un acoperiș proiectat au căzut și au pus în pericol traficul (positum vel suspensum) și la transportatorii de mare, deținătorii de taverne, ai căror angajați au furat sau au deteriorat proprietatea unuia dintre clienții lor (furturn vel damnum in navi aut caupone aut stabulo). Este greu de spus după ce criterii au fost clasificate anume așa. Ținând cont de dragostea față de numerologie a lui Justinian, e și mai greu. Important a fost însă că anume culpa, care era o piatră de temelie a răspunderii delictuale mai ales, deja nu era intangibilă, or ultimele trei cazuri de la quasi-delicte de mai sus sunt o excepție de la culpa clasică. Asta pentru că juriștii romani s-au gândit că persoanele în cauză au o obligație asumată tacit, de a avea grijă de locuința, de angajații lor, de locurile pe care le administrează. Apropo de deiectum vel effusum, raționamentul includerii răspunderii pentru așa fapte era că pe atunci nu erau locuri specializate pentru colectarea deșeurilor. Fiecare arunca de pe fereastră așa cum îi venea în cap, unii găseau asta chiar amuzant. Juvenal scria că este frivol să mergi pe stradelele înguste dacă n-ai scris testamentul. Într-un final, delictele și quasi-delictele au fuzionat cu timpul, făcând un corpus alienum (undeva în sec. XIX), pentru că diferențierea lor nu aducea mult folos în practică. Apropo, noțiuea quasi-contractului a fost ‘importată“ de englezi în sec. XIX. Recepția în BGB Germanii, care nu erau mari fani ai numerologiei, au procedat altfel, pur și simplu au enumerat 25 de tipuri de obligații una după alta. Justinian, cum ție așa nihilism, a? Locul obligațiilor în sistemul dreptului privat Gaius: personae (ius personarum), res, actiones. În Instituțiile lui Gaius, obligațiile, ca și succesiunea, erau catalogate la capitolul bunuri, pentru că atunci res nu erau doar drepturile reale, dar și patrimoniul în sens larg. A fost făcută distincția între bunurile corporale și incorporale (obligațiile erau incorporale). Logica asta a stat multe secole la baza formării multor coduri și a avut un impact semnificativ. Justinian a completat divizarea tripartită a lui Gaius, sau mai bine spus a schimbat un pic logica. Acum obligațiile puteau fi găsite la acțiuni, deoarece pentru Romani era vădită legătura obligației și acțiunii. După cum scriam anterior, deseori anume procedura modela dreptul material, mai ales la etapa incipientă de dezvoltare, când predomina formalismul. Cum scria profesorul Theophilus, obligația este mama acțiunii. Pandectele Francezii și austriecii au preluat practic leit divizarea tripartită a lui Gaius. Germanii, după acceptarea schemei lui Georg Arnold Heise, au urmat altă cale: partea generală, obligații, bunuri, dreptul familiei și succesiunea. Diferențierea dintre obligații și bunuri, este continuarea dihotomiei romane, provenite de la diferențierea actio in personam și actio in rem. Din moment ce formalismul procedural nu mai era crucial, logica procedurală s-a transformat treptat în drept material. Partea generală este o trăsătură distinctivă a pandectelor, o novelă. Această abordare are și avantaje (sistematizare, efect raționalizator, precizie științifică la analize) dar și dezavantaje (unele norme se contrazic, altele se completează cu cele din partea specială, interpretarea e mai complicată, mai complicat să aplici în practică). Partea generală este “copilul” formalismului legal, inclusiv științific.