Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” STIPULATIO POENAE (clauza penală) Clauza penală are două mari funcții, pe care, desigur, că le știți. Păi iată aceste funcții erau cunoscute încă de pe timpul romanilor. Includerea clauzelor penale era chiar recomandată de Justinian! Așa că data viitoare când partea cocontractantă refuză includerea ei în contract, aduceți-i aminte că nu puteți deroga de la recomandările lui Justinian! Aplicarea și tipul obligațiilor pentru care putea fi aplicată stipulatio poenae desigur că variază (nu uitați, dreptul roman est un mozaic cu soluții practice, nu o teorie abstractă). Dacă cineva se obliga să achite o penalitate în caz că nu se va căsători cu Maevia, atunci această clauză nu producea efecte. Dacă însă Titius a primit bani pentru a se căsători cu Maevia, atunci clauza penală va produce efecte. În primul caz, clauza penală vine în contradicție cu principiul libera sunt matrimonia, în al doilea nu. Trebuie să ținem cont de faptul că la romani era regula omnis condemnatio pecuniaria (cum s-a ajuns treptat la ea la fel am povestit zilele trecute), o obligație specifică dacă nu avea o valoare pecuniară certă nu putea fi executată în natură, se acordau doar despăgubiri în formă bănească. Stipulatio poenae scutea de necesitatea probațiunii prejudiciilor cauzate prin neexecutare sau executare necorespunzătoare, creditorul își putea obține banii mai repede, mai sigur, mai simplu. Stipulatio poenae era și o soluție pentru acele cazuri care nu se încadrau în omnis condemnatio pecuniaria, adică când obligația era mai greu de evaluat în bani. De asemenea, dacă vă aduceți aminte, am scris și despre o modalitate originală, prin care romanii cu ajutorul penalității evitau interdicția contractului în folosul unui terț. Un alt caz interesant este când vânzătorul a promis cumpărătorului că acesta nu va fi deranjat de terți. Regula era că nimeni nu poate promite ce va face/nu va face un terț. Soluția lui Ulpian: o clauză penală care va putea fi executată dacă totuși un terț va deranja cumpărătorul (logica este aceeași ca și în exemplul cu evitarea interdicției contractului în folosul unui terț). Un aspect foarte - foarte interesant, despre care am să vă vorbesc, m-am ciocnit cu el vreo trei ani în urmă când am citit hotărârea Curții din Marea Britanie în cazul ParkingEye Limited v Beavis. Cazurile penalităților deghizate sunt extrem de interesante, în opinia mea. Asta-i atunci, de exemplu, când în contract este prevăzut că prețul este 10 lei, însă dacă nu achiți până la data x, prețul va fi 15 lei deja și așa mai departe. Penalitate sau nu? Eu cred că da, Lorzii Neuberger, Sumption и Carnwath la fel mă susțin, însă haideți să revenim la romani. Aceste penalități deghizate erau de mare utilitate la romani și des întâlnite. Mai mult decât atât aceste forme de penalități deghizate erau și primele forme a clauzelor penale. Ei au găsit și modalități mai ingenioase chiar, de exemplu, penalitatea condiționată. Dacă survine evenimentul x, sau faci acțiune y atunci plătești penalitate. În esență nu era o obligație să te abții (în cazurile când erau interzise asemenea obligații), adică Titus nu era obligat să se abțină de la acțiunea X, însă dacă totuși el îndeplinea acțiunea X, avea să achite penalități. Dreptul civil este o artă. Vă aduceți aminte de p. 22 din Hotărârea Plenului CSJ? Iată aceste soluții erau cunoscute încă milenii în urmă. Întrebarea era - care este legătura între obligația lui Pamphilus de a da ceva și obligația de a plăti penalitatea în caz de neexecutare? Erau trei soluții: aceste două obligații pot fi legate cumulativ (poți cere de la Pamphilus și să dea și să achite penalitatea dacă întârzie), alternativ sau succesiv (doar penalitatea). Paulus era de opinia că în ipoteza în care prejudiciile cauzate ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare depășesc suma penalității, atunci oricum ar trebui să se achite doar suma penalității, Iulianus consideră că nu pot fi încasate cumulativ. Spre fericirea noastră BGB și codul civil al Austriei au mers pe altă cale, cea pe care o avem și noi astăzi. Haideți să încercăm o formulă pentru abordarea modernă (nu mă judecați prea aspru, am venit la drept că nu-mi plăcea matematica): If – P>Cp, then – X=P-Cp, unde P este prejudicial real cauzat, Cp este clauza penală achitată, X este acțiunea care poate fi înaintată de creditor. De asemenea, abordările moderne permit încasarea cumulativă, dacă părțile au prevăzut asta în contract. Dacă sincer tot capitolul din carte despre stipulatio poenae trebuie citit cuvânt cu cuvânt, pentru că ai ce savura. Eu din păcate n-am să vă traduc chiar toate exemplele dar mă mai opresc la unul. Cum vouă se pare un mecanism pentru celeritatea proceselor? Romanii utilizau penalitatea și în timpul procedurilor judiciare. O parte soma cealaltă parte să apară în fața curții, dacă nu venea la timpul și locul indicat, achita o penalitate care de regulă echivala cu jumătate din suma litigioasă. Ce era de făcut atunci când timpul pentru executare nu era stabilit expres sau nu putea fi dedus? În privința clauzelor penale obișnuite, Papinian considera că obligația de bază trebuia executată imediat. În privința clauzelor penale condiționate (care erau practic obligații principale, nu accesorii) Papinian și Pegasus susțineau că aici penalitatea va trebui achitată doar după ce va deveni evident că obligația principală este imposibil de executat. Această abordare se bazează pe principiul interpretatio contra stipulatorem, cel care a stipulat penalitatea, dacă voia să fie executată mai repede, trebuie să depună diligența să se asigure că include termenul. Ce facem atunci când penalitatea este excesivă? Cu timpul apăreau tot mai multe cazuri, mai ales în cazul penalităților condiționate (când mergeau ca obligație principală) când debitorii cădeau pradă puterii economice a celeilalte părți și erau incluse niște penalități care depășeau orice explicație rezonabilă. Romanii nu obiectau în așa cazuri, pentru că fides, pentru că formalități sacrale și bla bla. Eu ca fan al laissez-faire salut această abordare, dar recunosc că realitățile noastre impun și o abordare mai paternalistă uneori (uneori, nu de fiecare dată, uneori adică foarte foarte rar). Labeo și Ulpianus spuneau că dacă obligația a fost executată parțial atunci și penalitatea trebuie achitată parțial. Această idee, inovație a fost transpusă în art. 1231 Cod civil francez. Autorul tratează și problema penalităților din dreptul englez. Eu n-am să le fac un rezumat aici din simplul motiv că din anul în care a fost publicată cartea, în dreptul englez în privința penalității au intervenit niște schimbări majore în practica judiciară. Landmark case, cum s-ar spune, este această decizie din 2015 despre care am menționat mai sus, adevărată plăcere, recomand să citiți argumentarea.