Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Prietenii adevărați la acordarea garanțiilor personale se cunosc. Despre garanții personale, trecerea de la prezumția indivizibilității la cea a divizibilității obligației și diferența între sponsio și fidepromissio și despre cum trebuie de făcut o Lex. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” Garanțiile personale Sponsio și fidepromissio Astăzi prin sponsor înțelegem un pic altceva, dar la romani sponsorul era cel care răspundea pentru obligațiile debitorului. Sponsio se deosebea în acest mod de alte garanții personale cunoscute atunci, ca vades sau praedes, care doar garantau spre exemplu că X îl va aduce pe debitor sau un obiect anumit în fața curții în caz de litigiu. Sponsio este foarte asemănătoare cu fidepromissio, anume aceste construcții au și supraviețuit ulterior. Ca limitări ale sponsio poate fi menționat că sponsio garanta executarea doar a obligațiilor asumate prin stipulatio. Dacă un contract, de exemplu, era încheiat sub forma unui contract scris, atunci se opera novația, se încheia prin stipulatio, doar după asta putea fi asigurată prin sponsio. Cel care acorda o garanție de tip sponsio, după cum am menționat anterior, devenea și el “legat” de obligația debitorului principal. Erau timpuri când nu erau bănci, iar prietenii adevărați la acordarea garanțiilor se cunoșteau, officium amicitiae, cum ar spune Upian. Dar sponsio nu este doar despre garanții. Cam în acea perioadă activitatea legislativă a scos la suprafață și multe soluții privind răspunderea solidară, cazurile când erau mai mulți creditori, pluralitatea de creditori/debitori, divizibilitatea obligației. Asta a fost un rezultat direct al utilizării garanțiilor personale. Des se întâmpla că un creditor avea o obligație garantată de mai multe persoane din partea debitorului, “legiuitorul” roman s-a preocupat să asigure că cineva nu plătește mai mult și creditorul nu se îmbogățește pe spatele lor. Lex Appuleia acorda o acțiune pentru orice persoană care a garantat o obligație și a achitat mai mult decât concurenţa părţii sale din datorie. După asta a venit lex Furia, în baza căreia creditorul nu mai era îndreptățit să acționeze pe oricare dintre cei care au garantat, ci doar până la concurența fiecăruia. Asta ce înseamnă? Exact! Vă amintiți de art. 520 Cod Civil, așa? Dacă până la lex Furia regula era indivizibilitatea (solidari) celor care garantează, atunci după lex Furia este prezumția divizibilității cu toate consecințele care decurg din asta. Un rezultat important este schimbarea accentelor privind riscul solvabilității unuia dintre co-debitori (care au garantat), care după lex Furia deja era suportat de creditor nu de co-debitorii care au garantat. Dacă, de exemplu, A, B, C, și D au garantat obligația de 120, iar A a decedat înainte de scadența obligației (la romani obligația “deceda” împreună cu debitorul, o lungă perioadă de timp). În așa caz, B și C oricum achitau doar 40, indiferent dacă un creditor va putea sau nu încasa mai mult de la restul co-debitorilor, sau dacă ei au decedat. Însă, cum știau debitorii care garantau exact numărul lor și cum sunt divizate părțile lor din obligația garantată? Acest număr evident era știut de debitor și creditor, dar cum aflau ceilalți? Lex Cicereia a obligat creditorii să anunțe în mod public și în prealabil care obligații au fost garantate și numărul exact de garanții. Dacă nu făcea acest anunț public, oricare co-debitor putea solicita o hotărâre declarativă a curții (praeiudicium) pentru a determina acest fapt. Dacă se depista că un asemenea anunț nu era făcut, co-debitorul (nu debitorul principal) interesat, era scutit de obligația care reiese din garanția asumată. De asemenea, obligațiile celui care a garantat, nu erau transmisibile succesorilor. Lex Furia a mai introdus și un termen maxim de DOI ani, înăuntrul căruia co-debitorul era ținut de sponsio, după care prin efectul lex Furia în orice caz nu mai era obligat. Unica diferență între sponsio și fidepromissio era că sponsio putea fi încheiată doar între cetățenii romani, pe când fidepromissio era valabilă și pentru ceilalți muritori de rând. Interesant. Aplauze romanilor. That moment când lex chiar e lex, și nu ți-e rușine pentru așa lex. Poate nu toți sunt de acord cu mine, dar eu nu sunt dreptul roman să le plac la toți.