Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” De ce era o ofensă  să acționezi fidejusorul înaintea debitorului? Hat-trick-ul de privilegii acordate fidejusorului.  Caracterul accesoriu al garanțiilor Anterior am discutat despre cum s-au dezvoltat sponsio și fidepromissio, cum au venit o serie de Lex să protejeze debitorul. Multor creditori nu le-a convenit această protecție acordată debitorilor și într-un rezultat s-a ajuns la a 3-a formă a garanțiilor personale – fideiussio. Fideiussio nu cădea sub incidența lex Appuleia, lex Furia sau lex Cicereia, ea era transmisibilă în eventualitatea decesului debitorului care a garantat (spre deosebire de sponsio și fidepromissio), nu era limitată doar pentru stipulatio, de asemenea, scria Gaius, fideiussio avea un caracter “accesoriu” (mai jos veți înțelege de ce am luat în ghilimele). Însă acest caracter “accesoriu” nu neapărat lipsea în cazul sponsio sau fidepromissio.  Juriștii romani au adoptat o poziție mai flexibilă, comparativ cu cea din majoritatea legislațiilor moderne, ei nu erau ținuți de categorizarea dogmatică rigidă a accesorietății așa cum o înțelegem astăzi. Ei nici nu utilizau cuvântul accessorius (acesta a fost adăugat de glosatori). Cum era în așa caz obligația fidejusorului dependentă de obligația principală? - Obligația fidejusorului nu putea excede obligația principală, însă putea fi mai redusă, desigur; - Dacă obligația principală era sub condiție, atunci fidejusiunea de asemena era condiționată, însă o obligație principală necondiționată putea fi garantată de o fideiussio sub condiție; - Același raționament era valabil și în privința excepțiilor de care se putea prevala fidejusorul în raport cu un creditor; - Dacă o obligație era declarată nulă, nu mai producea efecte nici fideiussio. Totuși o obligație naturală putea fi garantată, fidejusorul purta răspundere dacă garanta o asemenea obligație (despre obligațiile naturale la romani am vorbit anterior), de asemenea putea fi garantată o obligație asumată de un sclav; - Garanția nu mai producea efecte dacă obligația principală a ajuns la termen, debitorul principal a executat obligația, a avut loc novația, iertare de datorie, creditorul a devenit succesorul universal al debitorului principal, executarea obligației a devenit imposibilă fără culpa debitorului. Dacă, însă, executarea obligației a devenit imposibilă din vina fidejusorului, atunci pretorul acorda o actio utilis sau actio de dolo împotriva fidejusorului (spre exemplu când Seius (fidejusor) l-a omorât pe sclavul pe care Maevius (debitor principal) a promis să îl transmită lui Titus (creditor)). Din exemplele de mai sus, putem observa caracterele accesorietății a fideiussio, dar într-un mod limitat, în sensul că romanii nu s-au obosit cu descrierea naturii caracterului accesoriu și al scopului acestor efecte pe care le produce. Acta non verba.  Idem Debitum Un aspect procedural interesant era comun pentru toate trei (sponsio, fidepromissio, fideiussio). Asupra creditorului plana un risc considerabil dacă el nu calcula corect “cărțile”, adică nu evalua corect de la cine (debitor sau fidejusor) ar putea încasa o anumită sumă. Din considerentele economiei procedurale și a respectului față de curte, nimeni nu putea înainta aceeași acțiune repetat - bis de eadem re agere non liceat era principiul de pe timpul legis actiones. Din momentul în care un proces era “consumat” orice încercare repetată era vană. Orice acțiune împotriva debitorului principal, îl elibera pe fidejusor și invers. Dacă se întâmpla ca un creditor să înainteze o acțiune împotriva debitorului, și să obțină spre exemplu doar 5 din 10 cât era obligația, atunci el nu se mai putea îndrepta într-un proces separat împotriva fidejusorului. Acest monstru procedural a fost decapitat de Iustinian într-un final. După Iustinian, debitorii și fidejusorii purtau răspundere până când creditorul nu executa integral.  Hat-trick-ul de privilegii acordate fidejusorului Beneficium excussionis vel ordinis Răspunderea fidejusorului era subsidiară (numit mai târziu beneficium excussionis vel ordinis), adică fidejusorul putea invoca o excepție în apărarea sa, până când creditorul nu acționa mai intâi debitorul principal. Mai mult decât atât, a te îndrepta împotriva fidejusorului înainte de debitor atât timp cât obligația putea fi executată de către debitor, era considerată o ofensă, iar cine risca se putea trezi că răspunde pentru această ofensă printr-o actio iniuriarum, și nu pentru că a acționat necorespunzător în privința fidejusorului ci din cauza că a insultat în acest mod debitorul. Faptul că un creditor a considerat că un debitor nu-și poate onora obligațiile era considerată o adevărată ofensă la adresa celui din urmă. Oricum romanii priveau aceste garanții, prima facie, nu ca o metodă de a obține nemijlocit executarea dar ca un instrument de presiune (psihologică, reputațională) asupra debitorului. Debitorii erau suficient de nebuni ca să țină la reputația lor și la relațiile cu cei care au garantat, ca să vezi!  Beneficium divisionis Vă aduceți aminte de discuția despre lex Furia și divizibilitatea obligației? Împăratul Hadrian a retușat un pic regulile ceva mai târziu. Beneficium divisionis este similar cu divizibilitatea din lex Furia dar au fost puse altfel accentele. Mai nou, debitorii puteau să invoce acest beneficiu, dar dacă nu o făceau, suportau ei riscul incapacității de plată a debitorului. În același timp, dacă achita integral, după asta nu avea vreo acțiune împotriva celorlalți fidejusori, adică trebuie să suporte consecințele faptului că nu a invocat beneficiul. O altă consecință a acestui fapt a fost de asemenea nu foarte îmbucurătoare: Dacă A, B și C erau fidejusori pentru obligația de 120, creditorul putea solicita 40 de la fiecare dacă toți erau solvabili și doar dacă fiecare invoca beneficium divisionis. În cazul în care însă C devenea insolvabil când erau acționați A și B, ambii erau obligați deja la 60, indiferent deja de beneficium divisionis. “Lobby-ul” creditorul și-a spus cuvântul. Beneficium cedendarum actionum Ceea ce numim astăzi drept de regres contra debitorului. Acest drept a existat și în dreptul clasic, dar a fost inclus expres ca un drept de către Iustinian. Nu a fost străin până atunci nici pentru sponsio (era introdus prin acordul părților), fideiussio (un contract de mandatum lua naștere sau o actio negotiorum gestorum contraria sau prin procuratio in rem suam creditorul transfera dreptul său fidejusorului). Era totuși o problemă, după cum menționam mai sus, mult timp, odată cu executarea obligației de către fidejusor, înceta și obligația debitorului principal. Astfel juriștii au găsit o soluție, și beneficium cedendarum actionum era tratat ca un contract de vânzare-cumpărare, adică printr-o ficțiune, creditorul oarecum vindea dreptul său fidejusorului (asta până la modificările lui Iustinian).