Curs Valutar 18.11.2018
EUR: 19.3137 MDL USD: 17.0729 MDL RON: 4.1402 MDL RUB: 0.2568 MDL Convertor Valutar

The law of obligations. Ziua 10

 

Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici.

Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații”

Ce legătură au Luca și dobânzile? Ce efect a avut interdicția dobânzilor de către Biserică în Evul Mediu? Cu ajutorul căror construcții juridice era evitată interdicția de a aplica dobânzi la împrumuturi? Sau despre perseverența dobânzilor

Dobânzile

Mai jos discutăm despre obligațiile purtătoare de dobândă (adică art. 585 Cod Civil), nu de dobânzile de întârziere (art. 619 Cod Civil). Din momentul în care împrumutatul are nevoie de bani, el din start este într-o poziție economică mai dezavantajoasă decât împrumutătorul, oportunitate pe care ultimul ar putea s-o exploateze în interesul său. Legislatorul roman a răspuns acestei provocări.

Dreptul roman este marcat de accentul pus pe autonomia părților contractante pentru a-și stabili propriile reguli. De exemplu, dreptul roman niciodată nu a acordat vreo reexaminare judiciară pentru contractele de vânzare sau locațiune când exista un dezechilibru evident între prestațiile părților. Însă este totuși un domeniu unde dreptul a intervenit la o etapă incipientă: dobânzile excesive. Mențiuni despre dobânzi se găsesc și în Legea celor XII Table, după care lex Genucia le-a interzis de tot. Asta nu înseamnă că practicile de stabilire a dobânzilor au încetat. S-a primit o situație chiar “interesantă”. Creditorii care deja au acordat bani cu dobânzi se așteptau să-i primească înapoi, inclusiv dobânzile. Erau tensiuni între creditori și debitori. Creditorii solicitau banii și dobânzile, iar argumentul lor juridic era uzanța. Pretorul Asellio n-a fost în stare să calmeze spiritele și i-a îndreptat în instanță. Creditorii, exasperați, au omorât pretorul. Iată așa, dacă n-aveau o Curte Constituțională.

Lecția pe care au învățat-o romanii a fost că măsurile drastice uneori pot fi contraproductive. În anul 88 î.e.n. dobânzile au fost reintroduse (dobânda maximă aplicată era 12% pe an și a rămas neschimbată până în sec. VI). Severus a redus dobânzile maxime la 6% pentru senatori iar Iustinian, sub influența religiei, la 4% pentru senatori.

Dacă părțile includeau o dobândă mai mare, contractul producea efecte juridice, însă împrumutatul trebuia să întoarcă doar dobânda maximă permisă. Acest fapt este rezultatul unei ficțiuni introduse de Marcianus: el trata această clauză ca și cum părțile au avut în vedere doar dobânda maximă, iar ceea ce depășește dobânda maximă nici nu a fost prevăzut.

De asemenea erau interzise dobânzile la dobânzi (usurac usurarum), asta pentru că Ulpian (D. 12. 6, 26)! Evident că aveau și o soluție. Noi doar de romani discutăm. O modalitate relativ ușoară de a evita această interdicție era capitalizarea dobânzilor deja scadente, adică includerea sumei dobânzilor în suma de bază (procedeu cunoscut ca anatocism, anatocismus coniunctus). Se obținea asta printr-un act juridic cunoscut sub denumirea de versura, care avea efectele unei novații.

În general, istoria interdicției dobânzilor excesive și a dobânzilor în general este captivantă. Dezvoltarea (eu aș spune stagnarea, dar asta e altă istorie deja) în evul mediu a fost dominată de regula interdicției încasării dobânzilor. Regulă extrasă din diferite scripturi, inclusiv "mutuum date nihil inde sperantes" (Luca), adică cel care dă nu se așteaptă la nimic înapoi. Creditorii au un motiv mai puțin să-l iubească pe Luca, glumesc.

Au fost pe lângă asta și raționamente economice și dogmatice: stabilirea dobânzilor presupune exploatarea necesităților și drept consecință provoacă pauperizarea (ia ce cuvinte știu) debitorului. De asemenea, spuneau ei, banii nu pot face fructe (fructe civile se are în vedere): pecunia pecuniam parere non potest (ideea că banii sunt sterili în acest sens se trage btw încă de la Aristotel, preluată apoi de Sf. Augustin și Toma de Aquino). Parcă erau credincioși, da pe de altă parte ia ce nihiliști, să-i audă bancherii...

Biserica vedea profiturile comerciale ca un pericol pentru “salvare” (întâmplător sau nu, nu știu, dar vedeți aici un studiu tare interesant despre corelarea religiei și a bunăstării unui popor, ghiciți unde și în ce cazuri inclină balanța, eu tac). Tranzacțiile care implicau dobânzi erau nule, orice primea împrumutătorul pe lângă dobânda de bază era tratat ca bun furat. Pe atunci dacă spuneai: “banca fură”, aveai dreptate.

Dar asta e doar o parte a monedei. Realitățile economice erau mai puternice decât idealurile monastice ale Bisericii. Prin sec. XI – XII dezvoltarea a căpătat alt ritm, pentru dezvoltare, investiții, campanii militare, cruciade, era nevoie de bani, cineva trebuia să împrumute, gratuit nu prea avea sens.

A fost dezvoltată o gamă largă de contracte pentru a ocoli interdicția. Contractus mohatrae, spre exemplu, unde două contracte de vânzare-cumpărare deghizau de fapt un împrumut cu dobândă (l-am menționat ieri), apoi a fost lărgită interdicția și pentru orice beneficii de acest fel. Juriștii au început să manevreze cu diferite usurae lucratoriae, compensații pentru lucrum cessans, damnum emergens și periculum sortis (cred că e clar și fără traducere), sau să stabilească penalități pentru “executare tardivă”, emptio annuorum redituum (cumpărarea unei anuități).

Cei din evul mediu n-au învățat până la urmă lecția romanilor despre care menționam anterior. Interdicția lor nu a făcut decât să stimuleze imaginația comercianților și juriștilor. Interesant este și faptul că Biserica tolera dobânzile excesive impuse de Evrei: excluși din agricultură, fiindu-le interzis să dețină în proprietate terenuri, să se alăture breslelor, astfel deveneau artizani sau comercianți, fiind “forțați” să preia afacerea mai clandestină cu împrumuturile.

Unele privilegii erau acordate pentru “montes”, instituții financiare concepute la început de către orașele italiene pentru a-și spori finanțele publice prin împrumuturi guvernamentale forțate, totuși, pe parcursul timpului, și alte tranzacții financiare și de credit - în special depozitele bancare. Din aceste “montes” se trag marele corporații bancare publice, printre care Casa di San Giorgio în Genoa a devenit cea mai importantă. Din a doua jumătate a sec. XV, până și Biserica a început să conducă bănci, care, desigur, nu se numeau bănci dar montes pietates (munți de evlavie). Ipocrizie, v-ați gândit? Nu! Realități economice.

Biserica, nolens volens, a făcut dobânzilor mai mult bine decât s-ar fi așteptat, chiar și prin condamnarea acestora. Ei printre primii au sistematizat și analizat fundamentele dobânzilor, dar și au acordat o fundație rațională solidă pentru creșterea dramatică comercială și financiară de după evul mediu.

Prin sec. XVI a devenit clar ca bună ziua că interdicția dobânzilor nu mai este sustenabilă. De unde s-a început reforma? Corect! De la interpretările textelor sacrale. Calvin, Carolus Molinaeus, Claudius Salmasius au spus că până acum textele sacrale, inclusiv cele scrise de Luca nu au fost interpretate corect. În sens că doar de la banii dați în scopuri caritabile nu trebuie să te aștepți dobândă, dar un împrumut dat prin modum negociationis, producea efecte juridice, dacă dobânzile erau pământești.

Salmasius a atacat direct doctrina “sterilității” banilor, în sens că banii nu pot (și nu trebuie) să producă alți bani (adică să dea fructe civile, dobânzi). Prin legislația imperială în 1654 dobânzile au fost introduse din nou. Perseverente așa dobânzile la a lor!

Germanii în 1880 au introdus o regulă flexibilă, spre deosebire de romani, ei nu fixau limite maxime, ci au prevăzut că nu este o limită fixă a dobânzii, ea se va determina în fiecare caz în parte în fața curții, au fost introduse anumite criterii subiective, disproporția vădită nu era suficientă.

Share on Social Media

30 July, 2018
Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații”  Ce facem dacă un bun costă pe piață 100, dar părțile au stabilit în contract prețul de 20? Nulitate sau nu? Răspunsul nu este chiar ușor. Cred că viziunile filosofice de care ne conducem...
28 July, 2018
Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații”  Ce înseamnă condiția ca prețul să fie determinabil? Poate un terț la contract stabili prețul (+ un caz practic de acum 2 ani)? Poate oare o parte stabili prețul în mod discreționar dar e...

Parteneri

26 July, 2018
Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” Ce poate fi mai fundamental ca vânzarea-cumpărarea? Poate blockchain-ul și smart contracts dar astăzi nu despre asta. De-a dreptul una din cele mai remarcabile realizări a dreptului și ju...
25 July, 2018
Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” Pignus Cel de-al patrulea contract real. Pignus. Cum adică nu știți ce înseamnă Pignus? Asta când un bun este transmis pentru a garanta executarea unei obligații. Sună mai bine decât gaj....