Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” Pignus Cel de-al patrulea contract real. Pignus. Cum adică nu știți ce înseamnă Pignus? Asta când un bun este transmis pentru a garanta executarea unei obligații. Sună mai bine decât gaj. Cel mai important aspect al pignus (cu permisiunea voastră am să utilizez pignus în loc de gaj, serios, mai tare îmi place) este desigur că el dă naștere la un ius in rem, un drept real accesoriu. Paradigma pignus era și rămâne a fi că este o garanție reală, de asta autorul scrie că excede limitele cercetării lui privind obligațiile dar totuși unele aspecte sunt descrise, cu accentul pe partea obligațională a pignus. Evident că una din cerințe era să fie încheiat un contract care dă naștere la pignus. Când era transmis bunul care garanta executarea obligației și creditorul gajist (am vrut să scriu creditorul pignusist) intra nemijlocit în posesia bunului, pignus lua naștere. În dreptul roman clasic s-a schimbat paradigma și deja era acceptat că pignus produce efecte chiar dacă bunul rămâne în posesia debitorului. Autorul analizează pignus din perspectiva unui contract real. Actio pigneraticia Este interesant să vedem care era poziția debitorului gajist în momentul în care înceta (executare, novație etc.) obligația principală. Debitorul gajist avea un rei vindicatio în orice caz. Acest rei vindicatio necesita să probezi dreptul de proprietate asupra bunului ex iure Quiritium, un obstacol adesea dificil pentru debitorul gajist/proprietar. Pentru o actio Publiciana, era solicitată in bonis esse (asta proprietate bonitară, înseamnă că spre deosebire de proprietatea quiritară, bunul nu a fost transmis printr-un act solemn ca mancipatio sau in iure cessio ci simplu sub forma traditio, astfel bunul se afla in bonis, adică printre alte bunuri ale sale, fapt protejat de pretor), ca ultimă opțiune mai era și condictio. După care au dezvoltat (pretorii) o acțiune specifică care reiese din contractul de pignus – actio pigneraticia. Ultima era aplicabilă chiar și atunci când debitorul gajist a grevat un bun care nu-i aparține cu drept de proprietate (situație în care nu lua naștere pignus ca drept real), însă această acțiune își avea izvorul nu în pignus ca drept real ci anume în raportul obligațional apărut ca urmare a încheierii contractului și reieșind din faptul că el a servit drept temei pentru transmiterea bunului creditorului. Formula in ius concepta Romanii au dezvoltat și o formulă mai flexibilă ca alternativă, cu o clauză ex bona fide drept caracteristică esențială. Asta rezolva o problemă importantă. Când debitorul nu executa obligația principală, creditorul vindea bunul gajat, iar venitul obținut putea depăși valoarea obligației datorate de creditor. În aceste circumstanțe, era rezonabil ca debitorul gajist să poată recupera de la creditor această diferență, numită superfluum. Consecințele neexecutării obligației principale În dreptul roman timpuriu, dacă debitorul nu executa la timp obligația principală, dreptul de proprietate trecea în mod automat către crediotrul gajist. Pe atunci nu era creionată diferența între diferite drepturi reale, motiv din care creditorul gajist era văzut ca un proprietar, deci în cazul neexecutării el devenea proprietarul bunului gajat. Lucrurile treptat s-au schimbat. Creditorul gajist nu mai dobândea dreptul de proprietate din simplul motiv că debitorul nu a executat obligația principală. Prin urmare, uneori puteau apărea situații când creditorul era îndreptățit să dețină bunul gajat până la infinit, însă fără dreptul de a-l utiliza în interes propriu sau de a obține alte beneficii. Pentru a evita această anomalie, părțile trebuiau să ajungă la o înțelegere privind consecințele neexecutării ca parte a conventio pignoris. Puteau prevedea trecerea condiționată a dreptului de proprietate sau datio in solutum (în esență aceleași efecte). Aceste clauze reprezentau de fapt o versiune mai nouă a situației existente până atunci, când dreptul de proprietate trecea by default, drept consecință a neexecutării. Evident că și cu aceste clauze era problematic. Dacă bunul gajat era valoros, creditorul va insista ca aceste clauze să fie incluse, iar debitorul, mega-optimist și având nevoie de bani, nu era capabil să reziste acestor tentații. Juriștii romani au încercat prin diferite căi să apere debitorii gajiști de aceste presiuni, în dreptul post-clasic Constantin a interzis chiar aceste clauze (ceva similar se regăsește în art. 1229 BGB). Ca alternativă, în conventio pignoris putea fi inclus un pactum de vendendo: creditorul gajist este în drept să-și satisfacă creanța prin vânzarea bunului gajat. De pe timpurile Republicii târzii, aceasta era clauza inclusă de regulă. Acest procedeu a devenit atât de răspândit că ulterior chiar dacă părțile nu includeau această clauză în contract, se considera că era inclusă tacit. Lucrurile se complicau atunci când bunul gajat nu aparținea cu drept de proprietate debitorului gajist. În acest caz, creditorul gajist nu putea transfera dreptul cumpărătorului iar în orice caz era expus răspunderii pentru evicțiune. Pentru a evita aceste consecințe, creditorul gajist de regulă solicita debitorului gajist ca acesta să “autorizeze” vânzarea bunului gajat, printr-o pactum de non praestanda evictione, după care cumpărătorului bunului gajat îi era solicitat să renunțe la drepturile ce decurg din contractul de vânzare-cumpărare în ipoteza evicțiunii. Cumpărătorul mergea la acest pas, solicitând evident o scădere rezonabilă a prețului. Răspunderea creditorului gajist Actio pigneraticia putea fi înaintată nu doar în situațiile când creditorul gajist se afla în posesia bunului dar și atunci când el era responsabil pentru pieirea sau pierderea lui. Ulpian scria că un creditor gajist poartă răspundere pentru dolus și culpa. Practica a rafinat poziția conform căreia creditorul gajist răspundea pentru culpa (levis). Actio pigneraticia contraria Ca și în cazul depozitarului sau comodatarului despre care am scris anterior, creditorul gajist avea la îndemână o actio contraria, pentru ipoteza când posesia bunului gajat i-a cauzat prejudicii sau au fost cheltuieli în legătură cu aceasta. Inițial, creditorul gajist avea doar un drept de retenție (ius retentionis), dar cum procedăm atunci când nu mai avem ce reține? Sclavul a fost gajat însă s-a îmbolnăvit, creditorul gajist a achitat tratamentul iar sclavul a murit din cauza bolii. În acest caz un ius retentionis nu îi era de vreun folos creditorului pentru a recupera cheltuielile pe care le-a suportat pentru tratament. Astfel, a primit în dar de la zeul dreptului civil o actio pigneraticia contraria. Prejudiciile, pe de altă parte, spre deosebire de cheltuieli, puteau mereu să fie restituite în baza unei actio de dolo.