Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații”  Astăzi discutăm despre culpa in contrahendo (răspunderea în cadrul negocierilor, până la încheierea contractului), limitarea compensației pentru culpa in contrahendo la negative interest (și ce reprezintă negative interest în genere), vânzarea bunului viitor (Emptio rei speratae) și emptio spei ca o construcție a vânzării foarte similară cu opțiunea. Probabil cea mai interesantă notiță de până acum (pentru mine). Culpa in contrahendo Textele lui Ulpian au fost sursa de inspirație pentru Rudolf von Jhering când ultimul a formulat faimoasa doctrină culpa in contrahendo. Diligența (diligentia) contractuală, scria el, este datorată nu doar după încheierea contractului dar și atunci când el este încă în statu nascendi (negocieri, perioada care precede încheierea). Din momentul începerii negoceirii, părțile intră într-o relație quasi-contractuală care dă naștere la drepturi și obligații. Ținând cont de așteptările rezonabile alimentate de contactul precontractual, aceste drepturi și obligații depășesc normele delictuale și trebuiesc determinate având în vedere contractul pe care părțile intenționau să-l încheie. Încălcarea obligaților in contrahendo de către una din părți, îndreptățește cealaltă parte să solicite repararea prejudiciilor cauzate drept urmare a faptului că el se aștepta la o eventuală încheiere a contractului. Răspunderea este contractuală și este bazată pe culpa, compensația este limitată la negative interest. Câteva cuvinte trebuie să spunem și despre negative interest. Tot de la Ulpian și Justinian se trage, însă la forma actuală au cristalizat-o germanii. Nu știu cum să traduc exact negative interest dar asta-i ceea ce noi numim astăzi restabilirea în situația anterioară încălcării dreptului. Compensațiile limitate la negative interest înseamnă că persoana prejudiciată va putea recupera prejudiciul cauzat, însă doar pentru a fi repusă în situația în care s-ar fi aflat dacă n-ar încheia contractul. Drept consecință, el poate solicita prejudicii doar pentru interesul său în neîncheierea contractului, nu prejudicii pentru (positive interest) interesul său în validitatea acestuia. Baza ipotetică pentru încasarea prejudiciilor trebuie să fie poziția în care el ar fi fost dacă un contract n-ar fi fost încheiat, nu poziția în care s-ar fi aflat dacă un contract ar fi fost încheiat și ar fi fost executat în mod corespunzător. Acum că știți ce reprezintă negative interest, revenim la culpa in contrahendo. Limitarea compensațiilor la negative interest, aici adaug de la mine, nu din carte, e o poziția firească pentru ipoteza culpa in contrahendo. Adică cineva m-a făcut să cred că eu mă pot aștepta la încheierea contractului. Având așteptarea asta, eu am cheltuit pe fourchette-uri, cafea, n-am fost în Saransk la campionatul mondial și am dat o groază de bani pe juriști buni care au analizat draft-ul contractului și mi-au analizat riscurile și mi-au dat recomandări, după care X pur și simplu se răzgândește și spune că nu mai încheiem contractul pentru că stelele spun că mai bine zodia Berbec să nu facă afaceri în luna iulie. Dacă nu mi-ar fi dat așteptări, eu n-aș fi cheltuit pe cafea și juriști, deci trebuie să-mi restituie cheltuielile în așa mod ca situația mea să revină la cea dinaintea începerii negocierilor. Cel puțin așa am înțeles eu logica limitării compensațiilor la negative interest în cazul culpa in contrahendo. Însă ce am scris mai sus e opera lui Jhering nu a romanilor. E adevărat că el s-a inspirat de la romani, însă a conceptualizat mai multe cazuri, nu a preluat neapărat exact poziția lor. Emptio rei speratae Regula era că nu poate fi vânzare dacă nu există bunul. Așa au reacționat juriștii romani. Erau cazuri când bunurile erau vândute, chiar dacă ambele părți știau că bunul nu există dar va exista în timpul apropiat (res futurae). Așa că vânzarea de res futurae erau des întâlnită la romani, încă din timpuri foarte îndepărtate. În “de agri cultura” de Cato, se întâlnesc și vânzări a olivelor, strugurilor, furaje de iarnă, prudusele de lactate de oi care la momentul încheierii încă nu existau. Varietatea acestui tip de vânzare nu se limita doar la cazurile când bunurile deja erau în procesul de formare. Producția anului următor dintr-un anumit câmp sau un sclav ar putea fi vândute, chiar dacă semințele nu au fost încă semănate sau sclavul încă n-a fost conceput. Vânzarea era sub condiție în așa cazuri. Condiție suspensivă. Când bunul apărea, contractul se considera încheiat cu efect retroactiv. Doar din momentul survenirii condiției (apariției bunului), cumpărătorul era obligat să achite prețul. Până atunci, riscul era suportat de vânzător. Dacă, după încheierea contractului, vânzătorul a împiedicat survenirea condiției (prin distrugerea intenționată a unui lot, a roadei sau în alt mod), condiția se considera ca survenită, iar contractul ca producător de efecte. Emptio spei Putea să fie vreo situație când părțile nu intenționau să transfere riscul pe vânzător în cazul vânzării bunului viitor? Spre exemplu un fermier avea nevoie de bani și în același timp dorea să se asigure contra unui risc de secetă. Cumpărătorul, pe de altă parte, era gata de speculații și să riște cu banii, obținând o șansă de a avea un profit semnificativ pe viitor. Atunci când de fapt o sumă forfetară a fost fixată la un nivel destul de scăzut pentru întreaga producție, se poate presupune că părțile au vrut ca raportul lor să funcționeze anume după modelul descris mai sus. Acest tip de raport conține un element propriu jocurilor de noroc. Exemple de acest fel erau mai multe: cumpărarea unei viitoare capturi cu pești, o captură de păsări, sau a unui bun pe care un pretor/consul/împărat a ordonat să fie aruncat mulțimii iar o persoană s-a obligat să îl prindă. Emptio spei, spre deosebire de emptio rei speratae, nu era sub vreo condiție și producea efecte imediat ce a fost încheiat. Pomponius, conștientizând că asta ar însemna o excepție de la regula că nu poate fi vândut un bun care nu există, a găsit așa o explicație: în cazul emptio spei, cumpărătorul cumpără nu neapărat un res futura, mai degrabă obiectul contractului este o șansă (quasi alea) care s-ar putea sau nu materializa. Dacă sincer asta tare-mi amintește de opțiune. Hai să luăm cazul tipic de opțiune de cumpărare (call). De regulă prima de opțiune este achitată nu pentru un bun, ci pentru dreptul secundar (potestativ) acordat beneficiarului opțiunii. Dacă beneficiarul opțiunii decide ulterior cumpărarea, părțile în mod normal prevăd că prima de opțiune nu intră în prețul achitat pentru bun. Cauza primei de opțiune este alta decât a prețului pentru bun. Prima de opțiune este remunerarea pentru riscul asumat de ofertantul opțiunii și perioada de așteptare și pentru dreptul potestativ dobândit de beneficiarul opțiunii. În același context, explicația lui Pomponius makes sense. În cazul Emptio spei, așa numitul vânzător avea dreptul să-și rețină prețul deja primit de la cumpărător, însă trebuia să demonstreze ca a acționat cu bona fide și a depus toate eforturile posibile și diligența necesară, plus la asta vânzătorul răspundea pentru dolus. Dacă depunea efortul și diligența, cumpărătorul nu putea solicita banii înapoi, pentru că într-adevăr, el a achitat și pentru șansa ce i-a fost acordată, or dacă șansa s-ar fi realizat el ar fi primit mult mai mult decât prețul plătit efectiv. Este un risc asumat. Iată romanii au pus asta sub umbrela vânzării. Îmi asum tupeul să afirm că Pomponius a avut în vedere ceea ce numim astăzi opțiune.