Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații”  Ce înseamnă condiția ca prețul să fie determinabil? Poate un terț la contract stabili prețul (+ un caz practic de acum 2 ani)? Poate oare o parte stabili prețul în mod discreționar dar echitabil? Vedeți ce spune Justinian și dreptul german. Prețul în contractul de vânzare-cumpărare și diferența dintre vânzare și schimb Al doilea element esențial al contractului de vânzare este prețul. Prima întrebare mai serioasă asupra căreia au transpirat juriștii romani a fost dacă prețul neapărat trebuie exprimat în bani, iar dacă formulăm întrebarea mai modern, se aplică regulile vânzării și în privința schimbului? Această problemă a fost subiectul unor discuții aprinse între diferite școli de drept. Răspunsul avea o importanță practică deosebită, pentru că în cazul schimbului, ca să producă efecte (adică să ai o acțiune specifică) ar trebui să arborezi cumva deasupra lui steagul vânzării, în caz contrar, schimbul s-ar fi pierdut prin nisipurile adânci ale sistemului contractual roman. Sabinienii insistau cu tot dinadinsul să evite acest dezastru prin lărgirea aplicabilității emptio venditio inclusiv pentru schimb. Tare profund au gândit Sabinienii. Ei scriau că de fapt asta vânzarea își are originea în contractul de schimb, pentru că ultimul de fapt era printre primele construcții, or oamenii schimbau un bun pe altul și doar cu apariția banului au început să achite pentru un anumit bun echivalentul acestuia sau dacă vreți altfel: schimbul este cea mai veche formă a vânzării. Dacă vânzarea produce efecte juridice, atunci actul juridic “mamă” cu atât mai mult ar trebui să producă efecte juridice. Iată analiza Sabinienilor de mai sus este ceea ce se numește azi the economic analysis of law, a prins popularitate la americani prin sec. XX iar la noi tot nu mai ajunge. Argumentul este prima facie economic și rațional, dreptul nu trăiește în propriul univers și trebuie să reflecte realitățile sau să fie canalizat pentru plăsmuirea unei realități râvnite. Dreptul analizat din perspectivă pură, sterilă, fără legătură cu alte discipline este o pierdere de timp. Just saying. Proculienii n-au fost impresionați de argumentul sabinienilor. Pentru că dacă aplicăm întocmai regulile vânzării, pe atunci asta însemna să fie determinat în fiecare caz aparte cine este vânzătorul și cine este cumpărătorul, chiar dacă pentru un bun “se achită” cu alt bun. Gaius pe atunci scria că este “absurdum videri” să fie în același timp și vânzător și cumpărător (alin. (2) art. 823 Cod Civil RM este absurd după Gaius). De altfel, viziunea Proculienilor a predominat. A fost găsit cumva un compromis, care consta în faptul că un cumpărător putea să promită ceva (un bun) iar în plus să plătească și bani. Dacă măcar o parte din preț era în bani, atunci Proculienii nu mai aveau obiecții ca un pretor să garanteze părților o acțiune necesară în caz de litigiu. Se întâlneau și asemenea forme de plată a prețului: cumpărătorul, pe lângă o anumită sumă de bani, s-a obligat să repare o casă care aparținea vânzătorului sau să ia în viitor în locațiune un bun de-al vânzătorului. Nu știu cum voi, eu votez pentru Sabinieni! Jos Proculienii! Astăzi pare o problemă depășită, pentru că în multe coduri ambele contracte produc efecte juridice iar în multe coduri regulile vânzării se aplică mutatis mutandis și schimbului (art. 824 Cod Civil RM în același context). Pare. Aceste prevederi de trimitere nu rezolvă problema prețului, pentru că multe din obligațiile privind prețul nu pot fi aplicabile mutatis mutandis schimbului. Spre exemplu A cumpără un mașină cu 10000, vinde mașina sa veche cu 1000 și achită diferența în bani, atunci de regulă operațiunea e privită ca vânzare, cumpărătorului fiind permis să achite o parte din preț cu un bun. Situația în dreptul german a fost cumva distorsionată din cauza raționamentelor de micșorare a taxelor și impozitelor care se impuneau pe cifra de afaceri. Astfel operațiunea era împărțită în 2: contract de vânzare și un contract de agenție, vânzătorul (mașinii de 10000) prelua să vândă mașina veche de 1000 a cumpărătorului (nu în nume propriu). Apropo, dacă tot am adus aspecte fiscale în discuție, mi-am adus aminte acum o idee dintr-un interviu a prof. Bevzenko, că aspectele fiscale foarte des ultima perioadă au stat la baza transformării sau revigorării unor instituții civile sau corporative, ca exemplu: administratorul de fapt al persoanei juridice (shadow director), răspunderea subsidiară, acțiunea pauliană (pentru actele juridice fictive sau simulate) etc. Verum, certum În concluzie, prețul la vânzare trebuie să fie exprimat în mare parte în bani. Mai mult decât atât, trebuie să fie verum și certum dar nu neapărat iustum. Prețul trebuia să fie stipulat cu intenția de a produce efecte juridice, în caz contrar ar fi o donație deghizată (asta despre verum). Dacă prețul era mult mai jos decât ar fi trebuit, asta nu invalida actul juridic, dacă un vânzător chiar primea acest preț. Doar dacă era derizoriu (nummo uno) se putea presupune că părțile nu intenționau să încheie un contract de vânzare. Condiția certum este mai interesantă, cel puțin mai multe cazuri au pus la încercare această condiție. Certum pretium nu însemna neapărat că părțile trebuie să stabilească prețul exact. Ulpian vine cu un exemplu când cumpărătorul nu cunoaște prețul, el pare foarte interesat să primească bunul, vânzătorul își dorește pur și simplu să nu vândă prea ieftin ca să nu iasă în pierdere. În același timp vânzătorul nu-și amintește la ce preț a cumpărat bunul. Părțile nu stabilesc expres suma dar fixează suma la “prețul care a fost achitat de vânzător când a cumpărat bunul”, în acest caz prețul se considera a fi obiectiv determinat și asta era suficient pentru validitatea contractului. Faptul că părțile nu cunoșteau suma exactă nu conta. Cu alte cuvinte prețul trebuia să fie certum în sens ca să fie cel puțin determinabil. Iată încă un exemplu interesant: un teren a fost vândut pentru o sumă fixă + eventualul profit obținut de cumpărător dacă va vinde ulterior terenul (adică A vinde pentru 100, B cumpără cu 100 iar dacă vinde cu 110 lui C, atunci B trebuie să achite 10 lui A). Erau și situații când părțile își doreau ca prețul să fie determinat de un terț. Opinii erau diferite, întrebarea era dacă asta se încadrează sub condiția certum. Justinian a soluționat această problem prin calificarea unor asemenea clauze (când părțile stabilesc că prețul va fi determinat de un terț) drept condiții suspensive: dacă terțul determină prețul (ați observat rima?) din acel moment vânzarea produce efecte, până atunci însă – nu. Oo, mi-am adus aminte de un caz pe care l-am avut vreo 2 ani în urmă. Era mai mult de drept corporativ dar tot implica vânzarea. Mai pe scurt 2 asociați A și B intenționau să înceapă un business hotelier și deja negociau Statutul pentru SRL. Ne gândeam la o soluție în caz de exit, când una din părți ar dori să iasă din afacere și să vândă 50%. Întrebarea era cum determinăm prețul la acel moment, mai ales dacă părțile nu vor fi de acord. Una din soluții a fost să includem că prețul va fi determinat de un terț X, spre exemplu un avocat sau o companie de audit cu renume. Țin minte că un coleg mi-a spus că e foarte exotică soluția. Care exotică??? Iată Justinian 2000 de ani în urmă a scris despre asta! Of. Plus la asta BGB (Codul civil german) prevede expres o asemenea posibilitate în art. 317 BGB. În cazul în care terțul nu va determina prețul într-un final, atunci în locul lui asta va face instanța (art. 319 BGB asta pentru ipoteza când terțul trebuie s-o facă reieșind din anumite criterii sau din echitate) iar dacă prețul este la libera sa discreție și el nu o va face atunci contractul va fi nul, pentru că instanța nu poate interveni aici. Revenons a nos moutons. Dacă părțile stabileau că prețul va fi determinat în exclusivitate de cumpărător, atunci așa ceva nu era acceptabil. În dreptul german modern, art. 315 BGB prevede că una din părți poate determina prețul de sine stătător dacă o va face într-un mod echitabil iar prețul va fi obligatoriu pentru cealaltă parte doar dacă este echitabil. Dacă nu este echitabil atunci instanța va stabili prețul, același raționament este aplicabil dacă determinarea prețului se întinde. Iată aici abordarea pandectiștilor me gusta.