Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații”  Ce facem dacă un bun costă pe piață 100, dar părțile au stabilit în contract prețul de 20? Nulitate sau nu? Răspunsul nu este chiar ușor. Cred că viziunile filosofice de care ne conducem (conștient sau nu) în mod firesc ne influențează la un răspuns cel puțin intuitiv. Trăiască liberalii și juriștii romani! Mai jos vedeți evoluția ideilor pe acest subiect. Pretium iustum Prețul trebuia să fie stipulat cu intenția de a produce efecte juridice și trebuia să fie determinat sau determinabil, însă prețul just sau echitabil nu era o condiție a validității vânzării. Aceasta era o consecință a reflecțiilor liberale (mai degrabă decât paternaliste) înrădăcinate în spiritul dreptului roman. Dreptul privat roman era dreptul cetățenilor romani liberi, care nu doar erau priviți ca persoane care trebuie să-și urmărească interesele dar și să protejeze membrii mai slabi ai comunității (economic, social, intelectual sau emoțional), în primul rând femeile, copiii sau sclavii. Determinarea prețului era în așa mod, lăsată la libera discreție a părților, orice ei determinau era privit ca un preț just în circumstanțele unei anumite vânzări. O reconsiderare judiciară sau o interferență în aceste treburi private era inacceptabilă și era privită ca o încălcare a libertății părților de a-și determina raporturile și de a determina balanța prestațiilor în concordanță cu interesele și necesitățile lor economice - ius vigilantibus scriptum. Părțile puteau prevedea mai mult sau mai puțin, indiferent de faptul dacă terții ar considera un preț ca unul just sau logic. Paul scria că acest raționament se aplică nu doar vânzării dar și altor contracte bilaterale în care o parte din prestație consta în achitarea unei sume de bani. Însă, având în vedere că vânzarea implica și bonae fide, asta nu însemna că prețul putea fi un instrument pentru fraude. Juriștii romani nu acordau licențe pentru escrocherii și tranzacții frauduloase sau dolus. Erau și perioade în dreptul roman când se admiteau excepții, o expresie a doctrinei laesio enormis. Justinian, influențat de Creștinism dar și filosofia stoicilor, considera necesar să se implice în apărarea intereselor celor mai slabi și mai săraci. Excepția de care discutăm a fost creionată în situații excepționale și doar pentru a soluționa o criză specifică. Regulile de impozitare nemiloase impuse, la un anumit moment, au forțat fermierii să-și vândă bunurile și terenurile și evident că această situație a condiționat o exploatare a acestei situații de către “capitaliști”, dornici să-și investească averea în active cu o valoare mai stabilă decât banii. Fermierii în situația în care se aflau, nu aveau putere de negociere și erau forțați să-și vândă averile la o valoare net inferioară decât ar fi cazul în mod normal. În aceste circumstanțe Justinian Robin Hood s-a simțit obligat să intervină și să acorde un remediu vânzătorului. Acest remediu permitea vânzătorului să solicite rezoluțiunea contractului dacă a vândut un teren pentru mai puțin decât jumătatea din valoarea sa, spre exemplu a vândut pentru 40 un teren care costa 100. Juriștii medievali au început să pună o serie de întrebări: de ce doar țărănimea ar trebui protejată contra exploatării? Ce facem atunci când cumpărătorul se află într-o asemenea situație, când este forțat să cumpere la un preț dublu față de valoarea reală, nu merită el oare aceeași protecție? Aceleași probleme pot apărea și în cazul altor contracte: o casă ar putea fi transmisă în locațiune pentru o sumă care depășește orice explicație justă și rezonabilă sau care depășește suma care este achitată în situații similare sau locatorul ar fi fost forțat să accepte o chirie de două ori mai mică decât ar trebui să primească în situații similare etc. Cam de pe atunci a început expansiunea doctrinei laesio enormis, aplicabilă nu doar vânzătorului ci și cumpărătorului și nu doar vânzării ci și altor contracte ca locațiunea, schimbul, donația etc. Însă asta nu înseamnă că în aplicare și interpretare nu au apărut și mai multe întrebări. Să presupunem că valoarea reală a unui bun este de 100. Cumpărătorul (după extinderea protecției nu doar pentru vânzători) ar beneficia de protecție doar dacă prețul a fost 201 sau mai mult iar vânzătorul doar dacă prețul a fost de 49 sau mai puțin. În această construcție cumpărătorul pare să piardă din punct de vedere aritmetic, pentru că limita la ceea ce se așteaptă ca el să tolereze înainte ca să poată cere rezoluțiunea contractului este exact dublu față de ceea ce este așteptat în cazul vânzătorului: vânzătorul poate cere rezoluționa dacă a fost dezavantajat cu mai mult de 50, în timp ce un cumpărător poate cere rezoluțiunea doar dacă a fost dezavantajat cu mai mult de 100. Din acest motiv glosatorii și comentatorii au respins această metodă pur geometrică și au favorizat altă formulă aritmetică: cumpărătorul era îndreptățit să ceară rezoluțiunea dacă el a plătit mai mult decât valoarea reală plus jumătate, adică în cazul nostru mai mult de 150. Laesio enormis era comparată cu hydra: orice răspuns la o nouă întrebare cauza alte probleme – “Vides quod capita habeat haec hydra?” a exclamat Christian Thomasius, exasperat, după un val de peste 30 de întrebări pe care le-a formulat pe acest subiect. În decursul timpului diferite limite au fost impuse: 2/3 în regiunea Wurttemberg, 5/12 în codul civil francez etc. Indiferent de ce limite se impun, adevărul e îngropat în altă parte. Cu toate limitele, sancțiunile impuse pentru un preț care nu este just, ele pot lucra doar dacă există totuși un preț real sau just de la care putem porni pentru a evalua dacă prețul este unul rezonabil sau totuși este în mod evident scăzut sau ridicat. Liberalismul economic neagă existența unui astfel de criteriu obiectiv. Thomas Hobbes scria că valoarea tuturor lucrurilor cu privire la care s-a contractat, sunt măsurate de apetitul părților contractante, de altfel valoarea justă este acea pe care ei sunt de acord să o dea. Cariera uluitoare a laesio enormis se datorează scolasticii medievale și mai târziu a juriștilor care făceau PR pentru dreptul natural, care au avut o viziune cu totul diferită de cea a liberalilor asupra acestei chestiuni și au considerat egalitatea de schimb drept unul dintre principiile de bază a contractelor. Însă cum putem determina o inegalitate? Să admitem că prețul este determinat subiectiv, însă un preț determinat subiectiv de toți (sau de marea majoritate) devine un preț obiectiv pentru fiecare. Dacă sincer, această abordare, este ceea ce natura mea neagă cu tot dinadinsul de mulți ani încoace. Dacă aș face o paralelă, aceste viziuni canonice sunt periculoase dacă transpunem această idee pe diferite “adevăruri” și paradigme prin care “ar trebui” să vedem lumea. Adică dacă mulțimea spune că A înseamnă B, înseamnă că asta devine un adevăr doar din simplul motiv că este acceptat de mulțime, devenind dintr-o celulă subiectivă într-un “un adevăr” irefutabil. Poate am citit prea multe păreri liberale la viața mea sau să dau vina pe gene și ADN dar nu-mi priește o asemenea motivare. Revenind la preț. Devierea de la această estimare a mulțimii, devenea un fel de păcat, contra ius naturale, pentru că însemna o exploatare a unui vânzător sau cumpărător. Bucură cel puțin faptul că într-un final această doctrină a laesio enormis era bazată pe un preț de piață stabilit în condiții competitive. Ideile se trag de la filosofi (Aristotel care spunea că nu este admisibil ca vreo persoană să se îmbogățească pe spatele alteia, dezvoltate mai apoi de Toma D’Aquino), însă s-a ajuns la o bază economică până la urmă. Spre satisfacția mea, doctrina laesio enormis n-a ajuns să fie inclusă în BGB, autorul scrie că ea a rămas în Franța și Austria dar duce o viață liniștită, practic impotentă a unui pensionar (pretențiile pentru așa comparație le adresați lui Zimmermann). Codurile moderne privesc situația dintr-un unghi un pic diferit. Tot sub imperiul influenței liberalismului a fost integrat în BGB și art. 138, care prevede destul de clar că nu orice discrepanță între două prestații poate servi drept motiv pentru nulitatea unui act juridic, ci doar o exploatare a unei situații mai defavorabile unei părți, lipsa de experiență, lipsa discernământului care a adus la un dezechilibru evident. Pe de altă parte, jurisprudența a dezvoltat și unele soluții care puneau accent și pe disproporția prețului, dacă ea (disproporția) era foarte foarte mare, cât bugetul PSG, Manchester United și Manchester City luate la un loc. Ca un indicator obiectiv este luată situația când prestația unei părți depășește sau este este micșorată cu 100% din valoarea reală a prestației. Dacă înainte motivarea unor asemenea decizii era inspirată de dreptul canonic și ius naturale, astăzi în mare parte asemenea decizii sunt motivate de responsabilitatea socială, protecția consumatorului, a părții economic mai slabe.