Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Ciolacu v. Republica Moldova. Reclamantul, Petru Ciolacu, a invocat în fața Curții încălcarea dreptului său la un proces echitabil, prevăzut de Articolul 6 § 1 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din cauza executării tardive a unei hotărâri definitive în favoarea sa, dar și a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a obligat debitorii I.N. și E.N. să achite în beneficiul reclamantului suma de 19.450 dolari (14.511 euro la acea dată). În data 28 ianuarie 2005, executorul judecătoresc a intentat procedura de executare, iar debitorii au executat integral hotărârea judecătorească adoptată în favoarea reclamantului abia peste șase ani. În 26 decembrie 2011, reclamantul a înaintat o acțiune în instanța de judecată împotriva statului în temeiul Legii nr. 87 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești. Acesta a pretins 50.000 de lei moldovenești (aproximativ 3.260 euro în acel moment) în calitate de despăgubire pentru prejudiciul material și moral suferit din cauza executării tardive a hotărârii din 22 decembrie 2004. În data 14 mai 2012, Judecătoria Râșcani, municipiul Chișinău, a constatat încălcarea dreptului reclamantului la executarea într-un termen rezonabil a hotărârii adoptate în favoarea sa și i-a acordat 5.000 lei (aproximativ 333 euro) în calitate de despăgubire pentru prejudiciul moral. Instanța a mai constatat că executarea tardivă a hotărârii adoptate în favoarea reclamantului s-a datorat autorităților statului. Totodată, instanța a respins pretenția reclamantului cu privire la repararea prejudiciu material și încasarea dobânzii de întârziere din contul statului, menționând că acestea trebuiau să fie revendicate din contul debitorilor, și nu al statului. Prin hotărârea definitivă din 22 noiembrie 2012, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului și a menținut hotărârea din 14 mai 2012. În data de 8 august 2012, reclamantul a înaintat o acțiune împotriva lui I.N. și E.N. și a solicitat plata dobânzilor de întârziere pentru executarea tardivă a obligațiilor pecuniare. Printr-o hotărâre definitivă din 12 martie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea ca neîntemeiată. Ulterior, reclamantul a adresat o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Guvernul a susținut că reclamantul își pierduse statutul de victimă în sensul Articolului 34 din Convenție, dat fiind faptul că situația în privința sa fusese remediată la nivel național. Curtea a menționat că instanțele naționale au constatat că reclamantul suferise o încălcare a dreptului său garantat de Articolul 6 § 1 din Convenție și i-au acordat echivalentul a aproximativ 333 euro în calitate de despăgubire pentru prejudiciul moral pentru o întârziere de 78 de luni, precum și faptul că anume autoritățile statului se fac vinovate de executarea tardivă a hotărârii. La fel, Curtea a notat că suma acordată reclamantului de către instanțele naționale cu titlu de prejudiciu moral este mult mai mică decât cele acordate în alte cauze similare (Mizernaia v. Moldova, Prodan v. Moldova), dar și faptul că instanțele naționale au omis să acorde reclamantului vreo sumă cu titlu de prejudiciu material. Curtea a stabilit că aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că reclamantul nu a obținut despăgubiri suficiente la nivel național și că și-a păstrat statutul de ”victimă” în sensul Articolului 34 din Convenție. Din aceste motive și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea a constatat că a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării în termen rezonabil a hotărârii judecătorești adoptate în favoarea reclamantului de către autoritățile statului. În contextul încălcărilor nominalizate supra, Curtea a acordat reclamantului 16.370 euro în calitate de despăgubire pentru prejudiciul material, 1.330 euro pentru prejudiciul moral și 420 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.