Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă sesizarea depusă de un fost polițist în care acesta a cerut ca magistrații să se expună dacă sunt constituționale unele prevederi ale Hotărârii Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 privind punerea în aplicare a prevederilor Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public. Prevederile contestate spun că funcționarii publici, care au urmat cursuri de dezvoltare profesională cu o durată mai mare de 90 de zile, sunt obligați să activeze o anumită perioadă în serviciul public. Curtea a reținut că, în conformitate cu articolul 38 alin. (3) din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, funcţionarul public care urmează cursuri de dezvoltare profesională a căror durată este mai mare de 90 de zile într-un an calendaristic, precum şi care urmează studii de masterat, organizate în ţară sau în străinătate, cu excepţia celor urmate pe cont propriu, este obligat să îşi asume angajamentul scris potrivit căruia, după terminarea acestora, va activa în serviciul public între 2 şi 5 ani, proporţional cu numărul zilelor de dezvoltare profesională. Modul de întocmire a angajamentului scris se aprobă de către Guvern. Acest text de lege își găsește detalierea în Hotărârea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 privind punerea în aplicare a prevederilor Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public. Potrivit punctului 3 din Anexa nr. 6 la Hotărârea Guvernului, angajamentul se întocmeşte în cazul în care durata formei sau durata cumulativă a formelor de dezvoltare profesională, la care este delegat funcționarul, depăşeşte 90 de zile într-un an, precum şi dacă funcţionarul urmează studii de masterat. Totodată, punctul 5 subpct. 3) din Anexă prevede că angajamentul conţine, printre altele, obligaţia de a-i restitui integral autorităţii publice cheltuielile suportate pentru dezvoltarea sa profesională, indiferent de sursa de finanţare, inclusiv salariul încasat pe perioada aflării la instruire, calculate în condiţiile legii. În același timp, punctul 8 subpct. 2) din aceeași anexă stabilește că funcţionarul public îi va restitui integral autorităţii publice cheltuielile suportate pentru dezvoltarea sa profesională, indiferent de sursa de finanţare, inclusiv salariul încasat pe perioada aflării la instruire, calculate în condiţiile legii, dacă nu a activat în serviciul public după absolvirea formelor de dezvoltare profesională, inclusiv a studiilor de masterat, întreaga perioadă specificată în angajament. Așadar, Curtea observă că funcționarul public trebuie să lucreze o anumită perioadă în serviciul public dacă a urmat (din contul angajatorului) cursuri de formare profesională ce depășesc 90 de zile într-un an. Dacă nu va respecta angajamentul asumat, atunci funcționarul public trebuie să restituie integral cheltuielile suportate de către angajator Aceste condiții sunt cunoscute și acceptate în mod conștient de către funcționarul public, la semnarea angajamentului. Un angajament asumat în mod liber trebuie executat, în caz contrar putând interveni anumite ”sancțiuni". Totuși, Curtea observă că în cazul în care a fost ridicată excepția de neconstituţionalitate funcționarul public a beneficiat de cursuri de dezvoltare profesională din contul autorității publice pe un termen de 90 de zile. Prin urmare, prevederile contestate nu sunt aplicabile în litigiul principal, pentru că devin incidente în ipoteza în care cursurile de formare profesională depășesc 90 de zile într-un an calendaristic, circumstanţă care nu este îndeplinită în acest caz. Cu privire la pretinsa neconformitate a punctelor 5 subpct. 3) și 8 subpct. 2) din Anexa nr. 6 la Hotărârea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 cu articolul 38 din Legea nr. 158 din 4 iulie 2008, Curtea subliniază că hotărârile Guvernului sunt acte de reglementare secundară (secundum legem), care sunt emise în vederea executării legilor și, prin urmare, trebuie să nu contravină acestora. Totuși, controlul legalității unei hotărâri a Guvernului excede rolului constituțional al Curții Constituționale. Controlul de legalitate al unor asemenea acte le revine, prin definiție, instanțelor de judecată. Această concluzie decurge din articolul 114 din Constituție, potrivit căruia justiţia este înfăptuită în numele legii numai de instanţele judecătoreşti, dar și din articolul 134 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit căruia Curtea Constituţională garantează supremația Constituţiei. În jurisprudența sa anterioară, Curtea a stabilit că hotărârile Guvernului cu caracter normativ sunt susceptibile de controlul legalităţii, care ţine de competenţa instanţelor de drept comun. Prin urmare, Curtea constată că sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a punctelor 5 subpct. 3) și 8 subpct. 2) din Anexa nr. 6 la Hotărârea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158 din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public este inadmisibilă.