Perioada de concediu pentru creșterea copilului de care a beneficiat lucrătorul în perioada de referință nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă, la stabilirea drepturilor sale la concediu anual plătit. Deciza aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), iar la bază a stat o sesizare a autorităților din România. Maria Dicu, magistrat la Tribunalul Botoșani, a beneficiat de concediul de maternitate între 1 octombrie 2014 și 3 februarie 2015. De la 4 februarie la 16 septembrie 2015, ea a beneficiat de concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani. În această perioadă, raportul său de muncă a fost suspendat. În final ea a luat 30 de zile de concediu anual plătit, între 17 septembrie și 17 octombrie 2015. În temeiul dreptului românesc care prevede un drept la concediu anual plătit de 35 de zile, Dicu a solicitat instanței la care funcționează să îi acorde cele cinci zile de concediu anual plătit restante pentru anul 2015. Tribunalul Botoșani a respins această cerere pentru motivul că, potrivit dreptului românesc, durata concediului anual plătit este proporțională cu timpul efectiv lucrat în anul în curs și că, în această privință, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit, durata concediului pentru creșterea copilului de care beneficiase în anul 2015 nu putea fi considerată o perioadă de muncă efectivă. Magistrata a contestat decizia în fața instanțelor române. În acest context, Curtea de Apel Cluj a solicitat Curții de Justiție să stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei dispoziții naționale care exclude, la stabilirea duratei concediului anual, ca perioada în care lucrătorul a fost în concediu pentru creșterea copilului să fie considerată o perioadă de muncă efectivă. În hotărârea pronunțată, Curtea amintește că dreptul Uniunii prevede că orice lucrător beneficiază de un drept la concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni și că acest drept este un principiu de drept social al Uniunii de o importanță deosebită. Curtea observă că finalitatea acestuia, care este aceea de a permite lucrătorului să se odihnească, se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referință. Curtea precizează însă că, în anumite situații specifice în care lucrătorul nu este capabil să își îndeplinească atribuțiile, în special din cauza unei absențe pentru motiv de boală corespunzător justificate sau a unui concediu de maternitate, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediu anual plătit de obligația de a fi lucrat efectiv. Curtea constată că Dicu, care a beneficiat de un concediu pentru creșterea copilului în perioada de referință, nu se află într-o astfel de situație specifică. În această privință, Curtea indică, pe de o parte, că apariția unei incapacități de muncă pe motiv de boală este, în principiu, imprevizibilă și independentă de voința lucrătorului, în timp ce, în măsura în care lucrătorul în concediu pentru creșterea copilului nu este supus constrângerilor fizice sau psihice generate de o boală, acesta se află într-o situație diferită. Curtea consideră, pe de altă parte, că concediul de maternitate vizează protecția condiției biologice a femeii în timpul sarcinii și ulterior acesteia, precum și a raporturilor caracteristice dintre femeie și copilul său în perioada care urmează sarcinii și nașterii. Această situație se deosebește așadar și de cea a lucrătorului în concediu pentru creșterea copilului. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, perioada de concediu pentru creșterea copilului de care a beneficiat lucrătorul în cauză în perioada de referință nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă, la stabilirea drepturilor sale la concediu anual plătit. Rezultă că o dispoziție națională care, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit pentru o perioadă de referință, nu consideră durata unui concediu pentru creșterea copilului luat de acest lucrător în respectiva perioadă ca fiind o perioadă de muncă efectivă este conformă cu dreptul Uniunii.