Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Crețoi v. Republica Moldova. Cauza se referă la răpirea internațională de copii și la presupusul eșec al autorităților naționale de a se pronunța cu privire la cererea de înapoiere a fiicei reclamantului.

În conformitate cu circumstanțele cauzei, în august 2013 a fost înregistrată căsătoria dintre reclamant și soția sa, iar în februarie 2015 s-a născut fiica lor. Familia își avea reședința obișnuită în București, România. În iulie 2015, fiind însoțit de soția și fiica sa, reclamantul a plecat în vacanță în Republica Moldova. Ulterior, mama copilului a comunicat reclamantului că refuza să se întoarcă împreună cu fiica lor în România.

În acest context, reclamantul a depus o cerere de înapoiere a copilului în baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii. Cererea respectivă a fost transmisă de către Ministerul Justiției al României în adresa Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei al Republicii Moldova (MMPSF), în calitate de autoritate centrală desemnată pentru punerea în aplicare a prevederilor Convenției de la Haga. Ulterior, fiind sesizată de către MMPSF, autoritatea tutelară din Chișinău a emis avizul său, concluzionând că separarea fiicei de mama sa era împotriva intereselor sale superioare, deoarece la acel moment ea continua să depindă de laptele matern. Din aceste considerente, MMPSF a informat Ministerul Justiției al României despre imposibilitatea înapoierii copilului la reședința sa obișnuită.

MMPSF a inițiat în fața instanțelor naționale o acțiune cu privire la înapoierea fiicei reclamantului, menționând că mama copilului ar fi încălcat dreptul de custodie exercitat în comun de către ambii părinți. Prin hotărârea sa, instanța de fond a respins cererea respectivă, argumentând că aceasta fusese introdusă abia peste un an și jumătate de la data refuzului mamei de a se întoarce împreună cu fiica sa în România, perioadă în care copilul reușise să se încadreze în noul său mediu. De asemenea, instanța de fond a decis că fiica reclamantului nu reușise să stabilească o legătură profundă în raport cu reședința sa obișnuită din România, având în vedere vârsta fragedă la care ea părăsise acel stat. În final, reieșind din faptul că copilul locuise exclusiv împreună cu mama sa pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, instanța de fond a considerat că separarea de mama sa era de natură să-i genereze fiicei reclamantului tensiuni emoționale cu consecințe negative. Hotărârea respectivă a fost menținută de instanțele superioare.

Ulterior, a fost desfăcută căsătoria dintre reclamant și soția sa, dreptul de custodie în raport cu fiica lor fiind acordat mamei copilului.

Invocând încălcarea Articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul s-a plâns că autoritățile naționale nu ar fi întreprins măsuri necesare și suficiente pentru punerea eficientă în aplicare a prevederilor Convenției de la Haga în contextul cererii de înapoiere a fiicei sale.

În privința admisibilității cererii, Guvernul a susținut că reclamantul eșuase să epuizeze căile de recurs interne, reieșind din faptul că nu solicitase instanțelor naționale recunoașterea hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele din România cu privire la dreptul său de vizită în raport cu fiica sa și nici nu ceruse autorităților naționale să stabilească un program pentru vizite. Curtea a respins obiecția Guvernului și a declarat cererea reclamantului admisibilă.

Cu privire la fondul cauzei, Guvernul a indicat că nu avusese loc o ingerință în dreptul reclamantului garantat de Articolul 8 din Convenție, în sensul în care instanțele naționale nu constataseră că respingerea cererii de înapoiere a fiicei sale ar fi fost ilicită. În plus, Guvernul a considerat că autoritățile naționale întreprinseseră toate măsurile necesare și suficiente pentru punerea eficientă în aplicare a prevederilor Convenției de la Haga, încadrându-se într-un termen rezonabil.

În acest context, Curtea a constatat că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența necesară în circumstanțele unei astfel de cauze, având în vedere faptul că inițiaseră acțiunea cu privire la înapoierea fiicei reclamantului în fața instanțelor naționale după mai mult de un an și trei luni de la data recepționării cererii Ministerului Justiției al României. De asemenea, Curtea a reținut faptul că instanțele naționale adoptaseră o soluție definitivă abia peste doi ani de la data introducerii cererii, fapt ce contravine obligațiilor pozitive ale unui Stat de a acționa în mod prompt în contextul unei proceduri de înapoiere a copilului. În același timp, Guvernul nu a oferit nicio explicație relevantă pentru a justifica o astfel de întârziere. În lumina acestor considerente și a duratei globale de aproximativ trei ani și trei luni a procedurii la nivel național, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a Articolului 8 din Convenție.

În același timp, Curtea a indicat că prezenta hotărâre nu trebuie în niciun caz interpretată în sensul că ar sugera ca Statul reclamat să întreprindă măsuri pentru a dispune înapoierea copilului în România.

În consecință, Curtea a acordat reclamantului 4.500 de euro pentru prejudiciul moral și 2.210 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.