Sancţionarea cu mustrare a avocatului apărării pentru declarațiile făcute presei la ieșirea din sala de judecată după pronunțarea verdictului este încălcare. Decizia a fost pronunțată în cauza Ottan v. Franța.

În fapt, reclamantul, avocat de profesie, acţiona în interesele tatălui, al cărui copil minor fusese ucis în martie 2003, de către un jandarm cu arma din dotare. Decesul a generat revolte în cartierul unde a locuit victima - membru al unei comunități de origine străină. Jandarmul, învinuit de omor din imprudență, a fost achitat în octombrie 2009, după proceduri judiciare tensionate. La câteva minute dupa pronunțarea verdictului, reclamantul a fost intervievat de către jurnaliștii care erau prezenți, având în vedere natura delicată și mediatică a procesului. Fiind invitat să declare dacă se aștepta la un astfel de verdict, reclamantul a răspuns: ”Am știut întotdeauna că era posibil. Un ”juriu alb”, exclusiv alb, în ​​care nu sunt reprezentate toate comunitățile ... achitarea era ceva previzibil, nu este o surpriză".

În decembrie 2010, Curtea de Apel a emis un avertisment reclamantului. Cererea sa de recurs asupra problemelor de drept a fost respinsă în iunie 2012.


Curtea a stabilit că sancțiunea disciplinară aplicată reclamantului a constituit o ingerință în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, prevăzută de lege care urmărea scopul de a proteja reputația sau drepturile altora și de a menține autoritatea și imparțialitatea sistemului judiciar. Declarația reclamantului a fost făcută ca răspuns la întrebarea unui jurnalist, atunci când verdictul de achitare fusese deja pronunțat și şedinţa în instanța de judecată se terminase. Prin urmare, nu făcea parte din ”comportamentul în sala de judecată", în privința căruia un avocat se bucură de imunitate judiciară.

Curtea a examinat plângerea reclamantului în baza criteriilor stabilite în cauza Morice v. Franța, în special:

  • statutul reclamantului și rolul pe care îl aveau declarațiile sale în misiunea de a-și apăra clientul;
  • participarea la dezbaterea unei chestiuni de interes public;
  • natura remarcilor contestate;
  • circumstanțele specifice ale cauzei;
  • natura sancțiunii impuse.

Declarația contestată făcea parte dintr-o abordare analitică care ar fi putut contribui la convingerea procurorului general de a înainta un recurs împotriva achitării și prin urmare acordând astfel reclamantului posibilitatea de a continua apărarea clientului său în cadrul unei ședințe extinse la Curtea de Apel.

Comentariile reclamantului, care se refereau la procedurile în fața unei instanțe de judecată cu un juriu laic și la desfășurarea unui proces penal cu privire la utilizarea armelor de foc de către poliție, făceau parte dintr-o dezbatere bazată pe un subiect de interes public în contextul unei cauze foarte mediatizate. În consecință, autoritățile naționale aveau datoria de a asigura un nivel înalt de protecție a libertății de exprimare, acordându-le acestora o marjă de apreciere extrem de restrânsă.

Comentariile reclamantului nu au acuzat jurații de prejudecăți rasiale. Acestea au fost o afirmație generală cu privire la posibila legătură între componența juriului și achitarea jandarmului. Acestea fiind asemenea unei critici generale a funcționării sistemului de justiție penală, a relațiilor sociale, a diversității în selecția juriului și a legăturii dintre originile juraților, luarea deciziilor și imparțialitatea acestora. Mai mult, reclamantul s-a referit doar la posibilitatea nu și la certitudinea faptului, care era mai mult o discuție critică decât o acuzație de parțialitate sistematică, ceva ce ar fi fost incompatibil cu respectul față de sistemul judecătoresc. Deşi declarația contestată putea să şocheze, aceasta fusese totuși o judecată de valoare care avea o bază factuală suficientă, era în concordanță cu discuțiile la nivel național și internațional și avea o legătură suficient de strânsă cu faptele cauzei, având în vedere contextul social și politic.

Declarațiile reclamantului trebuiau plasate în contextul tensionat în care fusese pronunțat verdictul. Acestea se refereau la instanța de judecată în ansamblu, judecătorii profesioniști și juriu. Totuşi, faptele cauzei nu susțineau concluzia că reclamantul a atacat autoritatea și imparțialitatea sistemului judiciar în așa fel încât să-și justifice convingerea.

Sancțiunea aplicată reclamantului a fost cea mai ușoară posibilă în procedurile disciplinare, și anume un avertisment. Cu toate acestea, nu a fost o chestiune banală pentru un avocat. În cele din urmă, chiar și atunci când s-a aplicat cea mai ușoară sancțiune posibilă, acest fapt nu putea, să justifice în sine, ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului.

Astfel, sancţionarea reclamantului a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său la libertatea de exprimare. Aceasta nu a fost, prin urmare, necesară într-o societate democratică.

Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova.