Arestul la domiciliu este văzut de unii procurori și judecători ca încetarea măsurii privative de libertate, deși experții atrag atenția asupra faptului că trebuie să se conștientizeze că atât arestul preventiv în penitenciar, cât și cel la domiciliu înseamnă privare la libertate deopotrivă și nu poate fi interpretat altfel. Mai mult, deși legea prevede măsuri alternative arestului, procurorii solicită anume privarea de libertate. Deși acuzatorii nu aduc dovezi suficiente pentru aplicarea celei mai drastice măsuri, judecătorii nici nu le solicită, ceea ce duce în final la numeroase cazuri de încălcări a drepturilor omului. Acestea sunt unele dintre concluziile unui studiu realizat de Fundația Soros-Moldova. Conform studiului realizat de Soros-Moldova, legislația procesual penală prevede 11 măsuri preventive, cu toate acestea articolul 175 al Codului de Procedură Penală nu stabilește prioritatea sau ordinea aplicării acestora. În consecință, din lege nu se poate deduce nicio deosebire în ceea ce privește condițiile de aplicare, iar temeiurile indicate sunt comune atât măsurilor privative, cât și celor neprivative de libertate. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care se recurge cel mai des la măsurile privative de libertate, deși motivarea este insuficientă ori chiar prost pregătită. Conform autorilor, din analiza demersurilor procurorilor se observă că aceștia invocă, pentru a justifica aplicarea măsurii preventive solicitate, toate temeiurile prevăzute la articolul 176, cu excepția riscului sustragerii de la executarea sentinței. „Motivarea temeiurilor poartă însă, în cele mai multe cazuri, un caracter abstract și general, fundamentând-se doar pe ipoteze care nu sunt susținute de probe pertinente. Am constatat că temeiul cel mai bine motivat, de obicei, este riscul că bănuitul/învinuitul se va ascunde de organul de urmărire penală sau de instanță. Celelalte temeiuri au fost indicate fără o motivare suficientă sau, în general, nu au fost motivate”, se menționează în studiu. De asemenea, potrivit autorilor studiului, au fost identificat mai multe probleme la aplicarea în practică a arestului preventiv, aplicarea măsurilor alternative sau motivarea suficientă pentru îngrădirea libertății unei persoane. Acestea sunt:

1. Nu există perceperea clară, în rândul procurorilor și al judecătorilor, că arestarea la domiciliu constituie privare de libertate, și nu este o măsură alternativă arestării preventive.
2. Arestarea la domiciliu este ineficientă, deoarece respectarea executării acesteia, cât și a restricțiilor suplimentare, nu poate fi controlată.
3. În cazul liberării provizorii sub control judiciar, lipsa unui termen maxim pentru care poate fi dispusă această măsură, duce la faptul că restricțiile prevăzute de art. 175 alin. (3) pct. 8) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova pot să dureze pe parcursul întregului proces penal.
4. Obligația de nepărăsire a localității sau țării poate fi dispusă de procuror de sine stătător, fără un control judiciar.
5. Normele privind garanția personală sau a unei organizații nu sunt aplicate/utilizate în practică.
6. Liberarea provizorie sub cauțiune nu se aplică în practică din cauza unor prevederi contradictorii privind contul de depozitare și lipsa unui mecanism eficient de aplicare.

O problemă foarte importantă identificată în cadrul studiului ține de atitudinea indiferentă a procurorilor și judecătorilor în privința privării de libertate. Mai mult, se pare că cel puțin acum unii nu conștientizează importanța respectării Convenției CEDO. „Aplicarea necorespunzătoare a măsurilor preventive, precum și predispoziția procurorilor și judecătorilor față de măsurile mai restrictive se explică și prin atitudinea indiferentă a acestora la alegerea măsurii preventive în raport cu eficiența acesteia, neînțelegerea importanței dreptului fundamental la libertate al persoanei, precum și lipsa de comunicare și cooperare dintre procurori, judecători și avocați. Din păcate, mai există încă practicieni care nu au conștientizat importanța respectării CEDO”, au conchis autorii studiului. Studiul „Măsuri alternative pentru arestarea preventivă” a fost publicat în luna iunie. Acesta se bazează pe analiza unor demersuri a procurorilor privind solicitarea aplicării măsurii preventive, precum și un număr de încheieri judecătorești prin care s-a dispus aplicarea arestului preventiv sau la domiciliu. Potrivit autorilor studiului, numărul mic de încheieri și demersuri analizate nu permit neapărat formularea unui concluzii privind situația per ansamblu, însă rezultatele coincid cu concluziile lui Alexander Fühling, judecător la judecătoria de fond din cadrul circumscripției Tribunalului din Bonn, care a efectuat o vizită de documentare la Chișinău, în luna mai, anul trecut. De asemenea, autorii au realizat o analiză comparativă a legislației penale din Republica Moldova și din Germania. Studiul a fost elaborat de Alexander Fühling - judecător, Judecătoria de Circumscripție din Bonn, Germania; Mihaela Vidaicu - doctor în drept, conf. univ., Departamentul Drept Penal, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova; Natalia Roșca - consultant juridic național, juristă, „Efrim & Roșca și Asociații”. Amintim că în cazul Buzadji contra Moldovei, CEDO a atras atenția autorităților moldovene să țină cont de faptul că arestul preventiv înseamnă, de asemenea, privare de libertate și că măsura nu poate fi percepută altfel.