Dreptul la viață intimă este un drept fundamental garantat atât de legislația națională, cât și de cea internațională. Astfel, făcând o sinteză a art. 12 din Declarația universală a drepturilor omului, art. 17 din Pactul universal cu privire la drepturile civile și politice, art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO), art. 28 din Constituția Republicii Moldova, conchidem că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale și nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară. Mai întâi de toate, urmează să clarificăm noțiunea de „viață privată”. Pornind de la jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului (în continuarea Curtea Europeană), prin prisma unor hotărâri (Van Oosterwijk c. Belgia; Schüssel c. Austriei; Von Hannover c. Germaniei; Petrina c. României), s-a adus următoarea interpretare a noţiunii: dreptul la respectarea vieţii private este dreptul la intimitate, dreptul de a trăi așa cum dorești, protejat de publicitate. Noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică şi morală ale acesteia. Garanţia oferită la art. 8 din Convenţie este destinată, în esenţă, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerinţe externe, a personalităţii fiecărui individ în raport cu semenii săi.                             Pentru a nu crea confuzii, urmează să menționăm că art. 8 din CEDO (care garantează dreptul la viața intimă) are un caracter orizontal, semnificând că acesta protejează individul nu doar de ingerințele arbitrare ale autorităților publice, statele urmînd a fi considerate responsabile și de încălcările venite din partea persoanelor private. Astfel, statele pot adopta unele măsuri care vizează respectarea vieţii private chiar şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi. Acest lucru este valabil şi pentru protejarea dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea terţilor (decizia în cauza Schüssel împotriva Austriei, nr. 42409/98 din 21 februarie 2002). În ceea ce priveşte fotografiile, CtEDO a subliniat că imaginea unei persoane este unul din principalele atribute ale personalităţii sale, având în vedere că exprimă originalitatea sa şi îi permite să se diferenţieze de ceilalţi. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale constituie, astfel, una din condiţiile esenţiale ale dezvoltării sale personale. Aceasta presupune, în principal, stăpânirea de către individ a imaginii sale, care include în special posibilitatea acestuia de a refuza publicarea sa. Dreptul la viață intimă – absolut sau susceptibil de limitări? Un alt aspect care prezintă interes reprezintă faptul dacă dreptul la viață intimă este unul absolut sau se admit și unele limitări ale acestuia. Art. 8 alin. (2) din CEDO stabilește că se admite un amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora. De asemenea, art. 28 dinConstituție prevede că statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată a fiecărui cetățean. Curtea europeană a menționat că orice ingerință asupra unuia dintre drepturile garantate de art. 8 trebuie să îndeplinească trei condiții și anume ca ingerința să fie:

• legitimă și justificată;
• în concordanță cu legea;
• necesară într-o societate democratică.

Conform jurisprudenței Curții, orice măsură de supraveghere trebuie să aibă o bază legală în legislația domestică. Deoarece o măsură de supraveghere poate reprezenta o amenințare serioasă pentru drepturile garantate de art. 8, pentru a fi considerată legală, o măsură de supraveghere trebuie să fie în mod special clară, precisă și detaliată. Un scop legitim se referă exhaustiv la „securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Al treilea aspect se referă la necesitatea și proporționalitatea ingerinței într-o societate democratică. Această condiție solicită ca statul să demonstreze nu doar că ingerința corespunde unei nevoi sociale stringente, ci că aceasta este proporțională cu scopul său. Statul va fi condamnat dacă comite sau admite o ingerință asupra dreptului respectiv și nu poate justifica ingerința în baza criteriilor sus-menționate. Sfera publică vs. Sfera privată De regulă, când Curtea europeană este invitată să soluționeze un caz pe marginea ingerinței în viața privată, aceasta se axează pe următoarele criterii:

• sfera în care operează individul;
• notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului;
• contribuţia la o dezbatere de interes general;
• comportamentul anterior al persoanei în cauză, conţinutul, forma şi repercusiunile publicării;
• circumstanţele în care au fost realizate imaginile.

În mai multe cauze s-a pornit de la analiza mediului și anturajului în care s-a produs presupusa ingerință. Dreptul la viață privată se aplică diferit, în dependență de spațiul în care se află persoana, făcându-se distincție dintre sfera privată și spațiul public. Noțiunea de spațiu public pare a fi una destul de largă și abstractă. Comisia europeană pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneția) definește într-o opinie spațiul public drept un spațiu care poate fi accesat, în principiu, de către orice persoană, în mod liber, oricând și în orice circumstanță. Exemple de zone publice relevante pentru acest studiu includ: parcuri publice, străzile pietonale din centrele orașelor, spațiile publice pentru parcare, străzi rezidențiale din cartiere, arenele sportive, stațiile de metrou. Anumite zone publice, cum ar fi universitățile, discoteci sau cafenele, care pot fi considerate ca zone semi-publice, ar trebui, de asemenea, incluse. Prin urmare, pornind de la faptul că spațiul public poate fi accesat în mod liber de către oricine și oricînd, persoana nu mai poate conta pe o intimitate absolută. Dreptul la respectul vieţii private şi de familie nu se extinde asupra informaţiilor despre viaţa privată şi de familie obţinute în locurile publice cînd persoana nu poate conta, în mod rezonabil, pe intimitate (Cauza Von Hannover împotriva Germaniei). Cu toate acestea, nu se poate admite o privare totală a intimității persoanei chiar și în spațiile publice unde totuși persoana speră la un anumit grad minim de intimitate. În acest sens, este relevantă cauza Peck împotriva Regatului Unit. Obiectul cauzei îl constituie dezvăluirea de către mass-media a unor imagini surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis (CCTV) instalată pe stradă, care îl înfăţişau pe reclamant cu un cuțit în mână, încercând să se sinucidă, fapt ce a condus la publicarea şi difuzarea pe scară largă a imaginii sale. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, deși ingerinţa era prevăzută de lege şi viza un scop legitim, anume prevenirea infracţiunilor, apărarea ordinii, protecţia siguranţei publice şi protecţia drepturilor altora. Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea a admis importanţa rolului CCTV în depistarea şi prevenirea infracţiunilor, rol cu atât mai eficace cu cât aceste fapte erau făcute publice, însă consideră că municipalitatea putea să găsească şi alte soluţii: să ceară consimţământul reclamantului, să fie cenzurate de o manieră adecvată imaginile şi să verifice şi modul în care mijloacele media realizează această operaţiune. Într-o altă cauză, Minelli împotriva Elveţiei, Curtea a declarat capătul de cerere inadmisibil, menţionând, în special, că reclamantul nu putea solicita o respectare absolută a vieţii sale private, având în vedere că el însuşi s-a expus public. Speța se referă la apariţia într-o publicaţie săptămânală a unui articol în care domnul Minelli, avocat şi jurnalist care a luat parte în mod frecvent la dezbateri publice în mass-media, era calificat drept „braconier”, cu referire la activitatea sa de consilier în cadrul unui lanţ de supermarketuri. Invocând art. 8, reclamantul s-a plâns că, prin utilizarea termenului „braconier” şi publicarea fotografiei sale în articolul în cauză, a fost încălcat dreptul său la respectarea vieţii private. Pe de altă parte, Comisia de la Veneția a dat o definiție si spațiului privat. Astfel, în sens material/fizic, sfera privată reprezintă un spațiu la care accesul poate fi restricționat de lege sau de persoana care deține acest spațiu. În principiu, spațiile private nu sunt deschise publicului și nu pot fi accesate de orice, oricînd și în orice circumstanțe. Regulile care guvernează aceste spații țin de domeniul dreptului privat. De asemenea, Comisia de la Veneția a specificat că sfera privată acoperă aspectul intim al personalității unei ființe umane. Aceasta atrage după sine dreptul fiecărei persoane de a fi protejat împotriva intruziunilor nejustificate ale autorităților publice, mass-media, oricăror instituții sau persoane fizice. De aceea, viața privată este o sferă foarte largă, care nu este ușor de definit. Aceasta nu se limitează la un „cerc interior” în care individul poate trăi propria viața personală. Sfera privată include dreptul de a stabili și de a dezvolta relații cu alte ființe umane, integritatea fizică și morală a unei persoane, inclusiv viața ei sexuală. Prin urmare, obținerea unor imagini, informații din spațiul privat în care operează o persoană va constitui în marea majoritatea a cazurilor o ingerință în viața intimă a acesteia. De asemenea, s-a menționat că aspectele din viața privată care au fost capturate întâmplător cînd se opera în spațiul public tot se pot supune unei analize sub aspectul lezării vieții private. Va continua. Sursa: Vasile Soltan, juridice.ro