Curtea Constituţională a pronunțat hotărârea privind constituționalitatea articolului 151 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească.

Circumstanţele cauzei 

Pe 15 martie 2017, prin decretul Președintelui Republicii Moldova, Victoria Sanduța a fost numită în funcția de judecător la Judecătoria Chișinău, pe un termen de cinci ani. Printr-o hotărâre din decembrie 2018, Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat, inter alia, lista judecătorilor specializați pentru sediile Judecătoriei Chișinău. Potrivit Anexei nr. 1 a hotărârii menționate, Victoria Sanduța a fost desemnată, așa cum și-a manifestat acordul, la Judecătoria Chișinău, sediul Centru (cu specializarea în materie civilă).

Ulterior, pe baza demersului Președintelui Judecătoriei Chișinău, Consiliul Superior al Magistraturii a dispus, printr-o hotărâre din martie 2019, transferarea Victoriei Sanduța de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chișinău.

În aprilie 2019, Victoria Sanduța a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a solicitat anularea hotărârii prin care a fost transferată. În cadrul procesului de judecată, aceasta a ridicat excepția de neconstituționalitate a articolului 151 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească.

Autorul excepției a menționat în fața Curții că norma contestată contravine principiilor independenței și inamovibilității judecătorului, garantate de articolul 116 alin. (1) și (5) din Constituție.

Cu referire la incidența articolului 116 alin. (5) din Constituție, care prevede că promovarea şi transferarea judecătorilor se fac numai cu acordul acestora, Curtea a reținut că selectarea și determinarea candidatului de către președintele instanței de judecată joacă un rol primordial în procedura de desemnare a judecătorului de instrucție. Prin urmare, Curtea a considerat că articolul 116 alin. (5) din Constituție este incident în această cauză.

De asemenea, Curtea a reținut că marja discreționară largă acordată președintelui instanței de judecată în vederea selectării și determinării candidaturii judecătorului de instrucție face incident și articolul 116 alin. (1) din Constituție, care garantează independența judecătorilor.

Fiind stabilită incidența normelor constituționale, Curtea a examinat constituționalitatea prevederii contestate prin prisma următoarelor chestiuni: dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție respectă cerința cu privire la acordul judecătorului pentru transfer și dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție de către președintele instanței de judecată este clar și în măsură să asigure un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenței judecătorului, și, pe de altă parte, necesitatea administrării justiției în mod eficient.

Cu privire la prima chestiune, Curtea a reținut că constituanta a utilizat formulări rigide în textul articolului 116 alin. (5) din Constituție, evidențiind faptul că inamovibilitatea judecătorului reprezintă un principiu fundamental. Așa cum acest principiu nu este absolut, Curtea a notat că judecătorul poate fi transferat fără acordul acestuia, dacă acest fapt are loc:

  • în legătură cu aplicarea unei sancțiuni disciplinare;
  • în legătură cu reorganizarea judiciară;
  • în legătură cu sprijinirea unui tribunal învecinat.

Prevederile articolul 151 alin. (2) din Legea privind organizarea judecătorească stabilesc faptul că judecătorul de instrucție este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii cu consimțământul acestuia, la propunerea președintelui instanței judecătorești. Totodată, Legea stabilește la articolul 151 alin. (5) o derogare de la regula consimțământului în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau în cazul în care mai mulţi judecători îşi exprimă acordul. În această situație, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti. Curtea a observat că judecătorul poate fi desemnat în funcția de judecător de instrucție chiar dacă nu consimte acest fapt. Această situație reprezintă o derogare de la regula generală stabilită de articolul 116 alin. (5) din Constituție, care prevede că transferarea judecătorilor se face numai cu acordul acestora.

Astfel, Curtea a observat că norma contestată se încadrează în cea de-a a treia excepție de la principiul general al inamovibilității judecătorului, deoarece ”transferul este temporar și are ca scop sprijinirea unui tribunal învecinat”. Curtea a reținut că norma contestată este constituțională, sub aspectul articolului 116 alin. (5) din Constituție.

Cu privire la cea de-a doua chestiune, Curtea a trebuit să examineze dacă mecanismul de selectare și determinare a judecătorului de instrucție de către președintele instanței de judecată este apt să asigure un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenței judecătorului, și pe de altă parte, necesitatea administrării justiției în mod eficient.

Curtea a observat că textul ”candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti” din norma contestată nu prevede expres în ce mod și conform căror criterii va determina președintele instanței candidatura judecătorului de instrucție. Prima facie, legislatorul i-a acordat președintelui instanței o marjă de discreție cu privire la alegerea metodei de determinare a candidaturii judecătorului de instrucție. Totuși, dat fiind faptul că autorul excepției contestă doar proporționalitatea măsurii, Curtea a admis că norma contestată este clară.

Cu privire la proporționalitatea măsurii contestate, Curtea a reținut  că atât necesitatea de a asigura independența judecătorului, cât și necesitatea administrării justiției în mod eficient reprezintă valori protejate de articolul 116 din Constituție. Niciuna din ele nu constituie o valoare absolută și, prin urmare, ambele pot fi limitate prin optimizarea lor. De asemenea, nu există o ierarhie între independența judecătorului și administrarea justiției în mod eficient, ci mai curând o conlucrare între aceste două valori pentru realizarea unui scop comun, cum este cel al asigurării dreptului la un proces echitabil participanților la proces.

În primul rând, Curtea a constatat că nici legea, nici prevederile Regulamentului privind procedura şi condiţiile de numire a judecătorilor de instrucţie nu stabilesc obligația președintelui de instanță ca, în cadrul procedurii de selectare și determinare a candidaturii, să țină cont de situația particulară a judecătorului, situație care ar putea exclude transferul (e.g. sarcina; creșterea de unul singur a unui minor; îngrijirea unui membru de familie etc.). Norma contestată este insensibilă la situațiile obiective în care se pot afla unii judecători.

În al doilea rând, Curtea a observat că legea nu-l obligă pe președintele instanței de judecată să-și motiveze demersul prin care propune Consiliului Superior al Magistraturii desemnarea unui judecător pentru exercitarea atribuțiilor judecătorului de instrucție. În această situație judecătorul selectat poate rămâne fără un răspuns la întrebarea de ce a fost el cel selectat și nu un alt judecător. Mai mult, această situație îi poate crea judecătorului selectat suspiciuni privind reaua-intenție din partea președintelui instanței de judecată.

În al treilea rând, Curtea a reținut că în cazul în care niciun judecător nu dorește să exercite atribuţiile judecătorului de instrucţie, înseși selectarea și determinarea discreționară de către președintele instanței de judecată a candidaturii sunt problematice. Astfel, în redacția sa inițială, Legea contestată prevedea că, în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorți, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal.

În al patrulea rând, Curtea a observat că, deși legea limitează durata mandatului la trei ani, ea nu limitează numărul mandatelor. În forma sa inițială, legea stabilea că judecătorul de instrucție este numit pentru un mandat de trei ani, fără posibilitatea de a exercita două mandate consecutive. Astfel, norma contestată permite selectarea și determinarea fără consimțământ și în mod repetat a aceluiași judecător pentru exercitarea atribuțiilor judecătorului de instrucţie.

În al cincilea rând, Curtea a constatat că legea obligă președintele instanței de judecată să selecteze doar un singur candidat pentru funcția de judecător de instrucție. Pentru judecătorul selectat, acest fapt reprezintă o incertitudine cu privire la motivul selectării sale de către președintele instanței. Din perspectiva președintelui instanței de judecată, acest fapt îi permite să selecteze și determine un candidat pe care îl preferă din motive subiective. Din perspectiva rolului Consiliului Superior al Magistraturii, selectarea și determinarea unui singur candidat de către președintele instanței de judecată limitează marja de discreție a Consiliului în acest proces. Mai mult, legea nu reglementează cazurile în care Consiliul Superior al Magistraturii poate respinge candidatura propusă de către președintele instanței de judecată. În această situație, rolul președintelui instanței devine dominant.

Curtea a reținut că legislatorul a reglementat un mecanism de selectare și desemnare a judecătorilor de instrucție într-un mod care favorizează administrarea eficientă a justiției. Mecanismul în discuție poate asigura o selectare și o desemnare rapidă a judecătorilor de instrucție. În același timp, această rapiditate stabilește o pondere mai mică pentru independența judecătorilor, care este și ea o valoare la fel de importantă într-un stat de drept.

Curtea a reamintit că administrarea eficientă a justiției nu este un scop în sine. Atât administrarea justiției, cât și independența judecătorilor au scopul să asigure dreptul la un proces echitabil. În acest sens, legislatorul trebuia să optimizeze cele două valori, asigurând un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenței judecătorului și, pe de altă parte, necesitatea administrării justiției în mod eficient, așa cum ar face-o existența unor garanții împotriva arbitrariului.

Așadar, prevederile articolului 151 alin. (5) din Legea privind organizarea judecătorească sunt de natură să afecteze principiul independenței judecătorului stabilit de articolul 116 alin. (1) din Constituție

Astfel, în baza jurisprudenței sale, Curtea a reținut că până la modificarea Legii de către Parlament, mecanismul de selectare și determinare a judecătorilor de instrucție va avea loc pe baza procedurii tragerii la sorți, așa cum acesta a fost reglementat de articolul 151 alin. (5) din Legea privind organizarea judecătorească în redacția sa anterioară.

Pornind de la argumentele invocate, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către Victoria Sanduța. Ea a declarat neconstituțional articolul 151 alin. (5) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească, în redacția Legii nr. 265 din 23 noiembrie 2018 pentru modificarea unor acte legislative.

Totodată, Curtea a stabilit că până la modificarea Legii de către Parlament, selectarea și determinarea judecătorilor de instrucție de către președintele instanței de judecată va avea loc în baza procedurii tragerii la sorți, așa cum aceasta a fost reglementată de articolul 151 alin. (5) din Legea privind organizarea judecătorească, în redacția anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 265 din 23 noiembrie 2018 pentru modificarea unor acte legislative, care prevedea că ”în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorţi, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal”.